Vorbitor în numele morţilor [Speaker for the Dead - ro]

Rădăcină era cel mai dificil şi, în acelaşi timp, cel mai îndatoritor dintre pequeninos. Ori de câte ori Pipo vizita luminişul lor, el se afla acolo şi îşi dădea toată osteneala să răspundă la întrebările pe care, prin lege, Pipo nu avea voie să le pună în mod direct. Pipo se baza pe el — prea mult, probabil — şi, cu toate că Rădăcină se juca şi făcea tot felul de zburdălnicii ca un copilandru lipsit de răspundere, ceea ce de fapt era, nu scăpa nici un prilej de a observa, sonda sau pune la încercare. Pipo trebuia să se păzească tot timpul de capcanele pe care Rădăcină i le întindea.

Cu o clipă în urmă, Rădăcină se căţărase într-un copac, agăţându-se de coajă doar cu pernuţele cornoase de la încheieturile membrelor şi de pe partea interioară a coapselor. Ţinea două beţe în mâini — Beţe-Tată, aşa se numeau — cu care lovea trunchiul în ropote neritmate, irezistibile, în timp ce se căţăra.

Zgomotul îl făcu pe Mandachuva să iasă din casa construită din buşteni. Strigă spre Rădăcină în limba masculilor, iar apoi în portugheză:

— P’ra baixo, bicho!

Auzind jocul de cuvinte în portugheză, câţiva purceluşi aflaţi în apropiere îşi exprimară aprecierea frecându-şi brusc pulpele una de alta. Rezultă un sunet ca un sâsâit, iar Mandachuva, încântat de aplauzele lor, făcu un mic salt prin aer.

În acelaşi timp, Rădăcină se aplecă pe spate până păru aproape sigur că se va prăbuşi la pământ. Apoi îşi azvârli mâinile înapoi, făcu o tumbă prin aer şi ateriză pe picioare; ţopăi de câteva ori, dar nu se dezechilibră.

— Deci ai devenit acum şi acrobat, spuse Pipo.

Rădăcină păşi legănat spre el. Era modul lui de a-i imita pe oameni. Aceasta făcea ca ridiculizarea să fie mai evidentă, întrucât botul lui turtit, înălţat în vânt, arăta cât se poate de porcin. Nici nu era de mirare că cei de pe alte lumi îi numeau „purceluşi”. Aşa apucaseră să-i boteze primii vizitatori ai acestei planete, care transmiseseră rapoartele în ’86 şi, din 1925, momentul întemeierii Coloniei Lusitania, fusese imposibil să li se mai schimbe numele. Xenologii răspândiţi pe cele O Sută de Lumi se refereau la „aborigenii Lusitaniei”, deşi Pipo ştia foarte bine că era doar o chestiune de demnitate profesională; fără îndoială că atunci când nu-i menţionau în vreo lucrare savantă, xenologii îi numeau tot purceluşi. În ceea ce-l privea pe Pipo, el li se adresa de obicei cu pequeninos, iar ei nu păreau să aibă ceva împotrivă, pentru că de-acum începuseră şi ei să-şi spună „micuţi”. La urma-urmei, demnitate sau nu, îi era peste putinţă să nege realitatea. În asemenea momente, Rădăcină semăna cu un porc ridicat pe două picioare.

— Acrobat, spuse Rădăcină, cântărind noul cuvânt. Ce-am făcut eu? Aveţi o vorbă pentru oamenii care fac aşa ceva? Există oameni pentru care asta înseamnă muncă?

Pipo oftă în tăcere, iar zâmbetul îi îngheţă pe chip. Legea îi interzicea cu stricteţe să dea informaţii despre societatea umană, pentru ca nu cumva să influenţeze cultura purceluşilor. Dar Rădăcină îşi făcuse un obicei din a exploata până şi cea mai neînsemnată aluzie din orice remarcă a lui Pipo. De data aceasta nu era însă decât vina lui Pipo, care lăsase să-i scape o afirmaţie ce deschidea o fereastră nedorită spre modul uman de viaţă. Uneori se simţea atât de relaxat printre pequeninos încât vorbea fără să se mai controleze. Pericolul acesta îl pândea mereu! „Nu mă pricep la jocul neîncetat de a stoarce informaţii şi de a încerca în acelaşi timp să nu ofer nimic în schimb. Libo, taciturnul meu fiu, a deprins deja arta discreţiei mai bine decât mine şi nu mi-e ucenic decât de… cât o fi trecut de când a împlinit treisprezece ani?… patru luni.”

— Şi eu aş vrea să am la picioare perniţe ca tine, spuse Pipo. Coaja copacului mi-ar face pielea ferfeniţă.

— Aşa ceva ne-ar face pe toţi să ne fie ruşine. Rădăcină rămase nemişcat, în acea atitudine de aşteptare despre care Pipo credea că arata o uşoară îngrijorare ori un avertisment mut către alţi pequeninos de a manifesta prudenţă. Putea fi şi un semn de spaimă extremă, dar, dacă nu se înşela, până acum nu văzuse vreun pequeninos extraordinar de înspăimântat.

În orice caz, Pipo se grăbi să-l calmeze:

— Nu te îngrijora, eu sunt prea bătrân ca să mă caţăr în copaci aşa cum o faceţi voi. Las asta în seama vlăstarelor voastre.

Şi replica dădu roade; trupul lui Rădăcină deveni mobil.

— Îmi place să mă urc în copac. Pot vedea totul. Rădăcină se ghemui în faţa lui şi-l privi de aproape. Vei aduce animalul care aleargă pe deasupra ierbii fără să atingă pământul? Ceilalţi nu m-au crezut când le-am spus că am văzut aşa ceva.

O nouă capcană. „Cum, xenolog Pipo, îl vei umili pe acest membru al comunităţii pe care o studiezi? Sau, în cazul întâlnirii de azi, vei respecta legea inflexibilă stabilită de Congresul Stelar?” Existau doar câteva precedente. Singurul contact cu fiinţe extraterestre inteligente avusese loc acum trei mii de ani, iar el se încheiase cu moartea tuturor Gândacilor. De data asta Congresul Stelar voia să se asigure că dacă umanitatea greşea, eroarea avea să fie de semn opus. Informaţii minime, contact minim.