![Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro] - Читать Любимую Русскую Полную Книгу 👉 Read-E-Book.com](/uploads/posts/books/4/2/2/urzeala-tronurilor-a-game-of-thrones-ro-download.jpg)
Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]
- Автор: Мартин Джордж Рэймонд Ричард
- Год: 2007
- Язык: Română
- Год: Nemira
- ISBN: 978-973-143-062-1
- Переводчик: Silviu Genescu
- Жанр: Фэнтези
Электронная книга - «Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]». Краткое содержание книги:
George R.R. Martin nu doar scrie un roman, ci creează o lume. O lume în care iernile pot dura ani întregi, în care luptele cu săbiile sunt la ordinea zilei, iar magia există. Narată din mai multe puncte de vedere, povestea are la bază confruntările dintre conducătorii a şapte regate, ce urmăresc miza cea mare, tronul, şi pericolele inimaginabile ce ameninţă hotarele tărâmului. Urmărind un număr mare de personaje şi mai multe fire epice, autorul le îmbină armonios, rezultând un fantasy de excepţie.
Din seria „Un cântec de gheaţă şi foc” au mai fost traduse cărţile „Încleştarea regilor” şi „Iureşul săbiilor”, cel de-al patrulea volum fiind în pregătire. Anul acesta urmează să fie lansată a cincea carte, alte două fiind planificate de autor. Martin a obţinut premiul Locus pentru fiecare dintre primele trei volume ale seriei şi nominalizări pentru toate patru la prestigioasele premii de SF şi fantasy, Hugo şi Nebula.
Tyrion pipăi creştetul coifului. Vârful se rupsese de tot.
— Nu l-am pierdut. Ştiu unde este. Mi-ai văzut, cumva, calul?
La vremea când îl găsiră, trompetele glăsuiră din nou, iar rezerva Lordului Tywin veni gonind de-a lungul râului. Tyrion îşi privi tatăl galopând pe lângă el, flamura purpuriu-aurie a Casei Lannister fluturându-i deasupra capului pe când se năpusti peste câmp. Era înconjurat de cinci sute de cavaleri, iar lumina soarelui se izbea de vârful lăncilor. Rămăşiţele liniilor de luptă ale Casei Stark se spulberară precum sticla sub o lovitură de ciocan.
Cu cotul umflat, pulsând de durere sub armură, Tyrion nu făcu nici cea mai mică încercare de a se alătura carnagiului. El şi Bronn porniseră în căutarea oamenilor lor. Pe mulţi îi găsiră printre morţi. Ulf, fiul lui Umar, zăcea într-o baltă de sânge închegat, cu braţele retezate de la cot, iar zeci dintre Fraţii Lunii erau prăvăliţi lângă el. Shagga era prăbuşit lângă un copac, străpuns de săgeţi, cu capul lui Conn în poală. Tyrion crezu că erau morţi amândoi, dar când descăleca, Shagga deschise ochii şi rosti:
— L-au ucis pe Conn, fiul lui Coratt.
Arătosul Conn nu avea altă rană decât o dâră roşie peste piept, acolo unde i se împlântase săgeata care-l doborâse. Când Bronn îl ridică pe Shagga în picioare, uriaşul păru să observe abia atunci săgeţile. Le smulse una câte una, suduind din cauza găurilor făcute în cămaşa sa de zale şi în piele, miorlăindu-se ca o fată când se ocupă de cele câteva înfipte în carne. Chella veni călare spre ei pe când smulgeau săgeţile din Shagga şi le arătă cele patru urechi pe care le capturase. Pe Timett îl găsiră jefuind cadavrele, împreună cu Bărbaţii Arşi. Din cei trei sute de oameni din clanuri care intraseră în luptă în urma lui Tyrion Lannister, supravieţuiseră, probabil, jumătate.
Îi lăsă pe cei rămaşi în viaţă să se ocupe de morţi, îl trimise pe Bronn să se îngrijească de cavalerul luat în captivitate şi se duse în căutarea tatălui său. Lordul Tywin era aşezat lângă râu, sorbind vin dintr-o cupă cu pietre preţioase, iar scutierul său îi desfăcea legăturile platoşei.
— O victorie frumoasă, zise Ser Kevan când dădu cu ochii de Tyrion. Sălbaticii tăi au luptat bine.
Privirile tatălui său se pironiră asupra sa, ochii de un verde-deschis, punctaţi cu aur, fiind atât de reci încât pe Tyrion îl trecură fiorii.
— Te surprinde asta, tată? întrebă el. Ţi-am încurcat planurile? Se presupunea că vom fi măcelăriţi, nu?
Lordul Tywin îşi goli cupa, fără nici o expresie pe faţă.
— Da, i-am plasat la stânga pe cei mai indisciplinaţi. Mă aşteptam să cedeze. Robb Stark e un băiat cu caş la gură, mai degrabă curajos decât deştept. Am sperat că, dacă vede că flancul nostru stâng cedează, s-ar putea lansa în spărtură, nerăbdător să năvălească. Odată ce ar fi fost atras acolo, suliţaşii lui Ser Kevan s-ar fi pus în mişcare atacându-l din flanc, aruncându-l în râu, în vreme ce eu mi-aş fi adus rezervele.
— Şi ai crezut că ar fi cel mai bine să mă pui în mijlocul acestui carnagiu, ascunzându-mi planurile tale.
— O dezordine prefăcută este mai puţin convingătoare şi nu sunt dispus să-mi dezvălui planurile cuiva care se însoţeşte cu mercenari şi sălbatici.
— Ce păcat că sălbaticii mei ţi-au tulburat dansul! Tyrion îşi trase mănuşa de oţel şi o lăsă să cadă la pământ, strâmbându-se din cauza durerii care-i săgeta braţul.
— Băiatul acela, Stark, s-a dovedit a fi mai precaut decât m-am aşteptat să fie la vârsta lui, admise Lordul Tywin, însă o victorie este o victorie. Mi se pare că te-ai rănit.
Braţul drept al lui Tyrion era năclăit de sânge.
— Mă bucur că ai observat asta, tată, spuse el printre dinţii încleştaţi. Te-aş putea deranja, cumva, trimiţând după Maester? Doar dacă nu cumva te încântă ideea de a avea un pitic ciung drept fiu…
Un strigăt de „Lord Tywin!” repezit îl făcu pe tatăl său să întoarcă privirea înainte să fi apucat să răspundă. Tywin Lannister se ridică în picioare în vreme ce Ser Addam Marbrand sărea de pe trăpaşul său. Calul avea spumă la bot şi sângera. Ser Addam se lăsă într-un genunchi; era un bărbat vânjos, cu păr întunecat, arămiu, care-i ajungea până la umăr, într-o armură lustruită, din oţel suflat cu bronz, cu mândrul copac al Casei sale gravat pe platoşa de pe piept.
— Lordul meu, i-am capturat pe câţiva dintre comandanţii lor. Lordul Cerwyn, Ser Wylis Manderly, Harrion Karstask, patru dintre Frey. Lordul Hornwood este mort şi mă tem că Roose Bolton ne-a scăpat.
— Iar băiatul? întrebă Lordul Tywin.
Ser Addam ezită.
— Băiatul Stark nu era printre ei, lordul meu. Se spune că a trecut pe la Gemeni cu cea mai mare parte a cavaleriei sale, călărind în graba mare spre Riverrun.
Un băiat cu caş la gură, îşi aminti Tyrion, mai degrabă curajos decât înţelept. Dacă nu l-ar fi durut atât de tare, ar fi izbucnit în râs.
CATELYN
Pădurea era plină de şoapte. Lumina lunii licărea în apa pârâului de dedesubt, care-şi urma cursul printre stânci spre platoul văii. Sub copaci, caii de luptă nechezau încet şi răscoleau cu copitele pământul umed şi moale, în timp ce oamenii schimbau glume nervoase, vorbind cu glas scăzut. Din când în când, auzea pocnetul suliţelor, scrâşnetul subţire al zalelor, dar chiar şi aceste sunete erau înăbuşite.
— Nu ar trebui să mai dureze mult, doamna mea, spuse Hallis Mollen.
El ceruse să i se acorde onoarea de a o proteja în timpul bătăliei care avea să vină; era dreptul său, în calitate de comandant al gărzii de la Winterfell, iar Robb nu-l refuzase. Avea treizeci de oameni în jurul ei, care se îngrijeau să nu fie vătămată şi să o însoţească în siguranţă spre Winterfell dacă sorţii bătăliei se întorceau împotriva lor. Robb ar fi vrut cincizeci, însă Catelyn insistase că şi zece îi erau îndeajuns, că el va avea nevoie de fiecare om în luptă. Se învoiseră la treizeci, fără să fie nici unul prea încântat de asta.
— Când va fi, va fi, îi spusese Catelyn. Iar când va fi, ştia că asta însemna moartea. Poate moartea lui Hal… sau poate chiar a ei, sau a lui Robb. Nimeni nu era în siguranţă. Nici o viaţă nu era garantată. Catelyn se mulţumea să aştepte, să asculte şoaptele din pădure şi muzica stinsă a pârâului, să simtă vântul cald prin părul ei.
De fapt, aşteptarea nu-i era complet străină. Bărbaţii din viaţa ei o făcuseră întotdeauna să aştepte. „Uită-te după mine, pisicuţo”, îi spunea întotdeauna tatăl ei când pleca la curte, la vreun târg sau la luptă. Iar ea aştepta, stând răbdătoare pe meterezele de la Riverrun, când apele Furcii Roşii şi Pietrei Răsturna te curgeau prin apropiere. Nu venea întotdeauna când promisese că va veni, şi adesea treceau zile întregi care o prindeau pe Catelyn la pândă, uitându-se printre creneluri sau pe lăcaşurile de tragere pentru arcaşi, până ce-l zărea la depărtare pe Lordul Hoster, călare pe bătrânul său armăsar maroniu, galopând pe malul râului, spre debarcader.
— M-ai aşteptat? o întreba când se apleca să o îmbrăţişeze. Da, pisicuţo?
Şi Brandon Stark o făcuse să aştepte.
— Nu voi zăbovi mult, doamna mea, promisese el. Ne vom căsători când mă voi întoarce. Totuşi, când ziua aceea sosise, în templu, alături de ea, era fratele lui, Eddard.
Ned abia dacă rămăsese două săptămâni împreună cu noua lui soaţă înainte de a pleca la luptă, cu alte promisiuni pe buze. Cel puţin, el plecase lăsând în urmă mai mult decât cuvinte, îi dăruise un fiu. Trecuseră nouă luni, iar Robb se născuse la Riverrun în vreme ce tatăl său încă se mai războia prin sud. Îl adusese pe lume în sânge şi durere, fără să ştie dacă Ned îl va putea vedea vreodată sau nu. Fiul ei. Fusese atât de mic…