Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Dacă mor, să mă jeleşti, îi spuse Tyrion târfei.

— De unde o să ştii că te jelesc? O să fii mort!

— Am să ştiu.

— Cred că da.

Shae îi coborî pe cap coiful mare şi Pod îi prinse apărătoarea pentru gât. Tyrion îşi strânse centura, îngreunată de o sabie scurtă şi un pumnal. Băiatul său de grajd îi aduse bidiviul, un trăpaş minunat, la fel de încărcat de armuri ca el; se simţea de parcă ar fi cântărit o mie de ocale. Pod îi întinse scutul, o bucată masivă de lemn întărit cu oţel. Ultimul lucru pe care i-l dădură fu securea de luptă. Shae se trase înapoi şi-l examina din priviri.

— Lordul meu arată foarte fioros.

— Lordul arată ca un pitic într-o armură nepotrivită, răspunse Tyrion mohorât, dar îţi mulţumesc pentru bunăvoinţă. Podrik, dacă lupta se întoarce împotriva noastră, ai grijă ca doamna asta să ajungă teafără acasă.

O salută ridicând securea şi-şi întoarse calul, luând-o la galop. Îşi simţea stomacul strâns ca un ghem tare, atât de strâns încât îl durea. În urma lui, servitorii începură în graba mare să strângă cortul. Degete de un stacojiu-deschis se întindeau spre răsărit, pe când primele raze ale soarelui se iviră la orizont. Cerul dinspre apus era de un purpuriu-închis, presărat cu stele. Tyrion se întrebă dacă acesta era ultimul răsărit pe care-l mai vedea vreodată… şi dacă nu cumva temerile sale erau un semn al laşităţii. Oare fratele său, Jaime, se gândea la moarte înainte de bătălie?

Un corn de luptă răsună la distanţă, într-o notă profundă şi jeluitoare, care-i îngheţă sufletul. Oamenii din clanuri încălecară pe caii lor sfrijiţi, de munte, aruncând blesteme şi glume grosolane. Mai mulţi dintre ei păreau să fie beţi. Soarele care se înălţa risipi fuioarele de ceaţă rătăcitoare pe când Tyrion îi conducea spre luptă. Iarba nepăscută de cai era încărcată de rouă, de parcă vreun zeu aflat în trecere presărase peste pământ o baniţă cu diamante. Oamenii de la munte se aliniară în spatele lui, fiecare clan înşiruit în urma propriului său conducător, în lumina zorilor, oastea Lordului Tywin Lannister se desfăşura ca un trandafir de oţel, cu ghimpii strălucitori.

Unchiul său conducea centrul armatei. Ser Kevan îşi înălţase flamurile pe drumul regelui. Tolbele cu săgeţi atârnau de curelele lor, arcaşii pedeştri se aliniaseră pe trei şiruri lungi, spre estul şi vestul drumului, şi acum stăteau liniştiţi, pregătindu-şi arcurile. Între ei, suliţaşii formaseră careuri; în spatele lor se întindeau şiruri peste şiruri de soldaţi înarmaţi până-n dinţi cu suliţe, săbii şi topoare. Trei sute de cavalerişti grei îl înconjurau pe Ser Kevan şi lorzii stegari Lefford, Lydden şi Serrett, împreună cu toţi spadasinii lor.

Flancul drept era format numai din cavalerie, aproape patru mii de oameni, îngreunaţi de armură. Mai mult de trei sferturi dintre cavaleri erau acolo, masaţi, ca un mare pumn de oţel. Ser Addam Marbrand avea comanda. Tyrion văzu flamura lui desfăşurându-se; un copac în flăcări, portocaliu şi fumuriu. În urma lui fâlfâiau flamura cu inorogul purpuriu a lui Ser Flement, cea cu vierul tărcat al Casei Crakehall, cea cu cocoşul Casei Swyft şi alte şi altele.

Tatăl său, lordul, îşi ocupase locul pe deal, acolo unde dormise. În jurul lui se adunau rezervele; o forţă uriaşă, jumătate călare, jumătate pedestră, numărând cinci mii de oameni. Lordul Tywin alegea aproape întotdeauna să comande rezervele; el va controla înălţimile de pe teren şi va privi bătălia desfăşurându-se mai jos, trimiţându-şi forţele când şi unde era cea mai mare nevoie de ele.

Chiar şi de la distanţă, tatăl său impunea respect. Armura de luptă a lui Tywin Lannister o făcea de ruşine pe cea ornamentată a fiului său Jaime. Mantia sa era ţesută din nenumărate straturi de fir de aur şi era atât de grea, încât aproape că nu se clintea, nici chiar când se lansa în atac, atât de mare încât acoperea mare parte a crupei armăsarului. Nici o clamă obişnuită nu putea susţine o asemenea greutate, aşa că uriaşa mantie era fixată de o pereche de leoaice miniaturale, aşezate pe umerii săi de parcă s-ar fi pregătit să ţâşnească. Companionul lor, un mascul cu o coamă splendidă, era aşezat comod pe vârful coifului mare al Lordului Tywin, cu o labă în aer, ca şi cum răgea. Cei trei lei erau turnaţi în aur, cu ochii de rubin. Armura sa era o platoşă grea din oţel, emailată în stacojiu-închis, apărătorile fiind gravate dichisit cu aur. Rondelele erau ca nişte sori din aur, toate cataramele erau aurite, iar otelul roşcat era atât de lustruit, încât strălucea ca un foc în lumina soarelui.