Cultura Duhului
- Автор: Нойка Рафаил
- Год: 2002
- Язык: Română
- Год: Re
- Жанр: Православие
Электронная книга - «Cultura Duhului». Краткое содержание книги:
Prin asta am câştigat şi multă experienţă, şi cei care s-au poticnit ştiu ce este poticneala, dar cei care nu s-au poticnit — aş vrea să vă rog — credeţi pe cei ce s-au poticnit, şi dacă nu credeţi, cereţi lui Dumnezeu har ca să credeţi; că în poticneală nu se ştie cine se poate ridica şi dacă unul sau doi ajung să nu se mai poată ridica — nu că Dumnezeu nu-i poate ridica, dar sunt poticneli din care cu anevoie se ridică omul, deznădejdi din care cu anevoie iese omul Legăm legături de nedezlegat. Dar dacă unii s-au ridicat,
74
adesea au dobândit mai multă experienţă decât cei ce "nu căzuseră", şi pe aceştia vă îndemn să-i credeţi — experienţa lor.
Cred deci că se apropie zilele în care vom înţelege cuvântul Mântuitorului Care spune, în clipa de care am pomenit adineaori, când i-a spus lui Petru: Fericit eşti Simone, fiul lui lona, fiindcă nu trupul şi sângele, nici educaţia ta, nici Vechiul Testament cu care te-ai hrănit, nici rugăciunile pe care ai învăţat să le faci ca atare, ca act al nevoinţei tale, nu au putut să-ţi dezvăluie taina asta, ci Tatăl Meu Care este în ceruri, Harul, singur Harul Dumnezeiesc. Şi a adăugat: "Şi eu îţi spun ţie: Tu eşti Petru, adică piatra pe care îmi voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu vor putea nimic împrotiva ei".1 Cred că" am văzut deja ca într-o sămânţă lucrul acesta, că minciuna aşa de desăvârşită a epocii noastre, nimica, dar nimica nu va putea într-o zi să o doboare, decât singură Biserica, în înţelesul ei cel mai adânc. Biserica fiind această credinţă, ca a lui Petru, în dumnezeirea Acelui om Iisus care a trăit acum două mii de ani, credinţa aceea, şi dacă pe credinţa aceea ne zidim casa vieţii noastre, piatra aceea a devenit acuma o Biserică aşa cum o cunoaştem noi, îmbogăţită de-a lungul veacurilor cu multe lucruri.
Dar, aş zice, nici la această îmbogăţire să nu ne oprim, fiindcă toate frumuseţile Bisericii, toată cultura Bisericii, toată structura Bisericii — nu sunt decât tot atâtea trepte ca să intrăm în miezul a ceea ce este Biserica, adică şi noi să primim acel har pe care l-a primit Petru în ziua când avea sâ-1 vadă pe Hristos schimbat la faţă, sau harul pe care l-a primit acel tâlhar în ziua când credinţa lui avea să-l mântuiască de moartea cea vecinică. Şi cred că această Biserică, această Credinţă — şi ce a devenit CredinţaApostolilor în istorie — este, cum am spus de multe ori, Biserica Ortodoxă; este singura piatră pe care stând, nu vom fi spălaţi de valurile urgiei, minciunii desăvârşite ce se anunţă în zilele de apoi, care, poate nu sunt aşa de departe cum credem câteodată. Şi deci, urgenţa asta întotdeauna a fost — nu că semăn panică în oameni dar, ca să trezesc un pic seriosul nostru, aş zice să ne apropiem cu aJtă adâncime de fiecare cuvânt pe care îl primim în Biserica noastră, fiecare cuvânt al Liturghiei noastre, fiecare cuvânt din cărţile noastre de rugăciune.
Aş vrea să fac aici o mică paranteză. Nu mă refer atâta la cuvântul mai popularizat — cât de frumos şi de înduioşător este el, şi de înalt pentru înţelegerea poporului, de exemplu colindele frumoase pe care le avem pentru Crăciun şi alte lucruri din datinile noastre populare; mă refer nu la ele, cât de frumoase sunt în felul lor, ci mă refer specific Ia ceea ce este sută la sută, integral, cu adevărat Biserică, cuvântul de rugăciune, cuvântul Sfinţilor noştri Părinţi, care nu este altul decât firul cuvântului care este Cuvântul lui Dumnezeu, însuşi Iisus, însuşi Hristos pe Care l-am primit prin Apostoli, prin Părinţii Apostolici, prin Părinţii care au cunoscut pe acei Părinţi Apostolici şi aşa mai departe, până la duhovnicul tău.
Nu ştiu dacă aş putea să dau în puţine cuvinte acuma, ca să ilustrez mai mult, ce este calea pocăinţei. Nu Ştiu dacă aţi băgat de seamă, mai în toate Liturghiile se cântă ceea ce numim Fericirile. Cele nouă Fericiri sunt tot atâtea trepte către desăvârşire. Fericirile sunt calea pocăinţei şi nădăjduiesc că, în puţine cuvinte, voi putea să dezvălui lucrul acesta înainte să încep, voi spune Vedeţi că deşi pocăinţa este o cale pe care o numim anevoioasă, este calea cea strâmtă, este poarta cea îngustă, este cu răstignire şi cu durere; dar este caracteristic de Biserică, care nu vrea să
76
dea hrană închipuirilor noastre, să vorbească într-un limbaj foarte modest de fericire, şi singurul lucru pe care-l putem spune la concret din lucrurile duhovniceşti sunt efectele de multe ori dureroase ale vieţii noastre de zi cu zi. Vreau să zic că precum, dacă luăm chipul naşterii, mama naşte în durere, pruncul se naşte plângând. Dar ce vedem noi este nu atâta durerea şi plânsul, cât bucuria naşterii, cum spune Mântuitorul că: "Om s-a născut în lume"1 Naşterea în duh, fiindcă este în duh, nu se vede omului din trup, dar în trup simţim durerile, şi despre asta putem vorbi la concret: tot restul ar stârni în noi o închipuire care ne-ar rătăci privirea de la calea cea dreaptă pe care o vizăm şi spre care mergem.
Este cu neputinţă a descrie cele sfinte. Sfântul Pavel a văzut al treilea cer şi a spus că sunt lucruri pe care limba noastră nu le poate exprima. Dar dacă omul care se pocăieşte nu este cel de alături de tine, ale cărui suferinţe şi lacrămi vezi, şi se pot descrie, ci dacă eşti tu, apăi cu suferinţele şi cu lacrămile o să cunoşti o tainică bucurie, o tainică îndulcire, dar aşa mare, chiar când e tainică, că nici tu nu observi; dar nici tu n-ai să vrei să te lepezi de dureri şi de lacrămi, fiindcă simţi în sinea ta că ceva sfânt se întâmplă. Şi deci cel care trăieşte pocăinţa, deşi cunoaşte şi vorbeşte de lacrămi şi de durere, ceea ce el trăieşte mai puternic şi mai cu adevărat este o bucurie, o nădejde nesfârşită, o însuflare a Duhului Stânt care-i dă putere să treacă, aşa precum şi maica, când naşte, în multă nădejde trece prin acele dureri, ştiind că va avea bucuria de a ţine în ziua aceea un copil în braţe Aşa că zic: noi, modernii, năpăstuiţi cu o educaţie şi o cultură intelectuală analitică, nu mai vedem decât analitic ce ni se pune pe hârtie, dar nu mai avem destulă intuiţie să presimţim ce se ascunde în urma cuvintelor, şi atuncea rămânem poticniţi de un oarecare dolorism, o atitudine oarecum bolnăvicioasă aş zice. In ioc să presimţim, în intuiţie, nădejdea aceasta, aşa cum mama aşteaptă să ţină un prunc în braţe, într-un ceas, sau cât o trece prin durerile acelea, în loc să avem şi noi nădejdea asta, ne poticnim şi rămânem la acele închipuiri care sunt singurele care pot fi descrise
Mântuitorul descrie călătoria diferitelor trepte ale pocăinţei ca fiind fericiri. Că asta si este. Noi toţi căutăm fericirea şi nici unul dintre noi — nici noi, nici strămoşii noştri — nu am ştiut s-o găsim până nu a venit însuşi Dumnezeu, întrupat în firea omului, ca să ne arate — iarăşi un paradox de nedescris — cum spune Troparul pe care îl cântăm în fiecare Utrenie de Duminică: "Căci iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea " Bucuria aceasta este de presimţit — şi într-o zi de gustat. Slava Golgothei! Mielul lui Dumnezeu, Care "fără de durere", "fără de mâhnire" a trăit pocăinţa noastră până la moarte, până la iad! Dar iadul ce-a putut9 N-a putut decât să nască înviere, şi El s-a făcut, cum spune Pavel, "întâiul născut din morţi".' Şi ne-a creat drum prin întunericul morţii către viaţă vecinică şi bucurie pe care "nimeni nu o poate lua de la noi".2 Şi calea pe care ne-a arătat-o este calea Fericirilor Dar paradox este fericirea dumnezeiască în viaţa aceasta, paradox pe care îl vom înţelege când vom trăi fericirea într-o măsură, şi într-o mai maie măsură în desăvârşirea noastră în veacul care vine