Cultura Duhului
- Автор: Нойка Рафаил
- Год: 2002
- Язык: Română
- Год: Re
- Жанр: Православие
Электронная книга - «Cultura Duhului». Краткое содержание книги:
Şi noi, ca duhovnici, să fim părinţi, şi nu robi. Să fim păstori buni, şi nu „năimiţi“, în lucrarea cea dumnezeiască şi înfricoşată încredinţată în mâinile noastre.
Şi deci, cunoscând din păcatele noastre, haideţi prin „sfânta meşteşugire“ să punem întru zidire experienţa noastră nefericită, întru zidirea noastră şi a aproapelui Nu ştim noi ce este ruşinea9 Nu ştim noi ce este frica? Şi când vine un sufleţel la noi, orişicine ar fi, cât de păcătos să fie, nouă să ne fie frică pentru el, noi să ne biruim ruşinea pentru el, îngăduind acestui suflet să se dezbrace ca Adam, care era gol înaintea lui Dumnezeu, şi ca sufletului acestuia gol înaintea noastră să nu-i fie ruşine, fiindcă noi avem destulă dragoste să-l îmbrăţişăm urâţit, gol, ruşinat.
Şi în gingăşia acestei dragoste, sufletul care vine la noi poate să se dezvăluie fără frică, fără pericol Şi când se dezbracă sufletul înaintea noastră, orişicine ar fi, să îngheţăm de frică înaintea lui Dumnezeu, că acum avem lucruri foarte gingaşe în mâinile noastre, acum fiecare mişcare poate să însemne viaţă sau moarte pentru acest chip al lui Dumnezeu, pentru un dumnezeu care, în felul acesta, este în mâinile noastre — un dumnezeu în facere este in mâinile noastre.
Ce vom răspunde dacă pe acest dumnezeu îl vom preface în drac prin brutalitatea noastră, prin nechibzuinta noastră? Şi asta mă duce la încă o temă, cu care mă apropii de concluzie, un cuvânt pe care I-am auzit în rugăciunea de la Maslu, cuvânt luat de la loil 2, 13. în Molitfelnicele româneşti se zice: „Dumnezeu căruia îţi pare rău de păcatele noastre“. Şi-mi vine să pronunţ „anatema“ acestei traduceri! în Biblia greacă şi în Biblia slavonă, în toate Molitfelnicele greceşti şi slavone zice, pe greceşte: o ubtocvooov, „Cela ce te pocăieşti pentru păcatele noastre“ Tu eşti Dumnezeu Carele Ie pocăieşti pentru păcatele noastre. Şi pe slavonă la feclass="underline" kăiaisia De ce zic un cuvânt aşa de îndrăzneţ şi urâcios ca „anatema“9 O întreagă lucrare se sminteşte printr-un singur cuvânt.
62
Ce este pocăinţa9 Un act moral9 Şi cum, printr-un act moral, primim Duh vecinie.' Pocăinţa este un act fiinţial, adică al firii — o fire care se preface din firea animalică în cea dumnezeiască. Pocăinţa omului — şi v-aş putea aduce mii de citate din Biblie — este Dumnezeu Care Se pocăieşte în mine, Care, nepâcătos fiind şi desăvârşit, com-pătimeşte pentru mine, pentru moartea mea, pentru pierzania mea Şi noi, când ne pocăim, intrăm în pocăinţa lui Dumnezeu. Şi noi, duhovnicii, dacă nu înţelegem această taină, vom călca cu bocanci cu cuie peste lucrul cel mai gingaş, cel mai delicat. Că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu smerit şi ne povăţuieşte către smerenie, nu fiindcă suntem robi, ci ne povăţuieşte spre smerenie numai ca să devenim ca Dumnezeu, ca să devenim dumnezei Dacă nu înţelegem lucrul acesta, într-adevăr degeaba facem duhovnicie. Va deveni numai lucrare omenească, vom încerca să facem un om mai bun, o societate mai dreaptă, să îndreptăm istoria puţin, şi vom da faliment. Dacă vom înţelege lucrul acesta şi în acest duh, vom merge înainte în duhovnicia noastră, vom face lucrare dumnezeiască şi ne vom putea permite să uităm cele ale pământului, şi istoria, şi etnia, şi morala, şi „îmbunătăţirea,' căci toate se vor săvârşi izvorând din duh. Şi deşi sunt zeci de gânduri ce îmi vin încă în inimă, poate cu asta închei.
Dumnezeu să ne miluiască!
Mă iertaţi, Sfinţiţi Părinţi şi Preasfinţite, poate de prea multă îndrăznire! Nu pretind că ştiu mai mult decât Sfinţiile Voastre, dar iarăşi zic că am împărtăşit ce am avut eu mai preţios, cu gândul că, aşa cum am văzut prin mai toată lumea, multe din cele ce am primit noi de la Sfântul Siluan, prin Părintele Sofronie, sunt puţin cunoscute în lume. Să mă ierte cei pentru care a fost de prisosinţă, şi să mă ierte şi ceilalţi pentru îndrăznire. Şi rugaţi-vă şi pentru mine, ca să nu fie numai cuvinte în vânt, dar trăiesc şi eu după cuvântul pe care l-am spus şi în care cred.
63
DESPRE POCĂINŢĂ
Am ales ca temă pentru seara aceasta pocăinţa, un cuvânt devenit «cenuşăreasă» în mai toate limbile, fiindcă omul, de când cu căderea lui Adam de la lumina lui Dumnezeu, continuă neîntrerupt să cadă. Sunt două linii în istorie: una care a urcat până la Hristos, şi alta de cădere de la Dumnezeu, îndepărtare de la Dumnezeu, până la căderea cea mare, apostazia de care vorbeşte Sfântul Pavel; când va veni, va trebui ca Dumnezeu să scurteze acele zile, fiindcă nici un trup nu se va mai mântui.1 Am putea numi aceasta dinamica căderii, care se prelungeşte până la punctul acela cel mai de pe urmă.
Astăzi suntem mai îndepărtaţi de Dumnezeu şi ca oameni, şi ca omenire. Trăim într-un context înstrăinat de har — limbajul modern îl numeşte «secularizat», de la secol, veac, ca un cuvânt opus noţiunii de vecinicie. Dumnezeu cheamă pe om la vecinicie. Omul, în neştiinţa lui, se înţeleneşte din ce în ce mai mult în veac, adică în veacul acesta trecător, în pământul acesta de care Hristos Dumnezeu zice că «Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece». Noţiunea de pocăinţă, cuvântul «pocăinţă» a devenit «cenuşăreasa» limbii, fiindcă oamenii — observ cu amărăciune, din toată viaţa mea şi din ce m-a înconjurat — nu mai ştiu ce este. Şi nu mai ştim să trăim pocăinţa, şi de aceea am pierdut şi noţiunea ei. Am redus pocăinţa la nişte manierisme etico-morale sau, în cel
64
mai bun caz, la o atitudine morală Dar vreau să zic că, dacă ne reducem numai la moralitate, nici nu a început încă acea călătorie către veci nit ia lui Dumnezeu, care în limbajul Bisericii şi în înţelesul adânc al cuvântului, aşa cum l-au înţeles Părinţii Bisericii, se numeşte pocăinţă.
Poate că voi începe de la un cuvânt al lui Dumnezeu dat unui Proroc, pe care îl reia un Tropar din Joia Mare, din slujba pe care o cunoaştem ca Slujba celor Douăsprezece Evanghelii: «Două şi viclene a săvârşit împrotiva mea fiul meu Israiclass="underline" Pre Mine, Izvorul apelor, M-a lepădat, şi a săpat luişi fântâni sparte»1 Aicea este Dumnezeu Care plânge. Pe Sine Se plânge Dumnezeu? Că Adam, că eu L-am lepădat? Are Dumnezeu Cel Atotputernic, Atotştiutor, nevoie de ceva sau de cineva ca să Se împlinească? îi este lui Dumnezeu urât dacă e singur9 Ca creştin nu am nevoie să mai vorbesc despre asta. Vă daţi seama că întrebarea este numai retorică. Ar fi un nonsens. Dumnezeu plânge pe fiul său, pe Adam. Dumnezeu plânge tot sufletul care se cunoaşte pe sine ca eu. Pe mine mă plânge Dumnezeu. A lepădat Adam Izvorul apelor şi a făcut luişi fântână, fântână spartă, care nu poate să ţină apele Până când, Adame9 Până atunci când vei muri de sete, nădăjduind în deznădejde, în loc să nădăjduieşti în Cel ce te-a făcut, Care plânge, în cuvintele lui Hristos către poporul Israelit din vremea aceea, către Ierusalim: «Ierusalime, Ierusalime, care omori prorocii, cum aş fi voit să adun pre fiii tăi precum şi găina îşi adună puii subt aripi! Dar nu ai voit».2 Şi Dumnezeu plânge. Plânge pe Adam.
Dumnezeu, dacă nu pe El Se plânge, ci plânge încăpăţânarea, îndărătnicia omului, apăi putem înţelege că Dumnezeii Se căieşte pentru răutăţile omului. Şi cuvântul acesta îl iau din Scriptură Nu-mi amintesc în care dintre Scripturi este sens că Dumnezeu Se căieşte de răutăţile noastre, şi acesta este un cuvânt care ar trebui păstrat, fiindcă pocăinţa adevărată este intrarea omului îri căinţa lui Dumnezeu; Dumnezeu Care vrea să sălăşluiască în om; Dumnezeu despre Care este spus că odihneşte întru sfinţi, şi sfinţi ne-a gândit pe toţi; Dumnezeu Care vede că omul nu se dă Lui, acelaşi Dumnezeu plânge pentru îndărătnicia mortală a omului Până unde9 Plânge până căinţa lui Dumnezeu ajunge la pogorârea Lui în neamul nostru