Cultura Duhului
- Автор: Нойка Рафаил
- Год: 2002
- Язык: Română
- Год: Re
- Жанр: Православие
Электронная книга - «Cultura Duhului». Краткое содержание книги:
Fericiţi cei ce flămânzesc si însetoşază de dreptate, că aceia se vor sătura. Că dreptatea într-adevăr satură. Dreptatea omenească, "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte", nu îmbogăţeşte, nu satură. Dar dreptatea lui Dumnezeu într-adevăr te umple. Şi plin fiind, şi împlinit văzându-te, şi deja văzând în faţa ochilor ceva din tainele împărăţiei, îţi aminteşte viaţa dimprejurul tău că nu toţi cunosc această dreptate. Şi când te nedreptăţeşte cineva — aşa cum era un om care blestema pe David Prorocul, şi David zice slugilor sale care voiau să-l omoare, că blestema pe rege: "Lasă-l, dacă Dumnezeu a pus în inima lui să mă blesteme, să mă blesteme".3 Şi aşa, cel care s-a umplut de dreptatea lui Dumnezeu începe să-i pară rău de semenii lui care încă nu au cunoscut dulceaţa asta, slava asta Şi se umple de milă pentru cei care nu au cunoscut ce i s-a dat lui să cunoască. Şi umplându-se de milă, ca şi David atunci, şi ca mulţi sfinţi, va revărsa milă acolo unde este el însuşi atacat de silnicia şi de urâciunea răutăţii omului.
Şi zice Mântuitorul, Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fiindcă spunem noi, în Tatăl Nostru, "Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Şi iată că dacă noi nu putem să nu păcătuim, dacă noi nu putem să nu fim copii ai iadului, Dumnezeu ne-a pus o cheie mică şi uşor de mânuit, pentru a ne mântui. Că Mântuitorul spune: "Dacă voi iertaţi păcatele semenilor, şi Tatăl vostru va ierta vouă; dar dacă voi nu iertaţi, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă".1 Şi iată cum putem să facem ca păcate de neiertat să se ierte nouă. "Forţăm" pe Dumnezeu, Cel cu neputinţă de forţat; noi, neputincioşii, putem forţa pe Atotputernicul prin ascultarea cuvântului Lui, Care se lasă forţat, pentru milă, de către oameni, ca la judecată să poată zice: "Dacă tu, omule, ai iertat fratelui tău un dinar, Eu mii de talanţi îţi voi ierta!" Cum vedem, în altă pildă a Mântuitorului,2 pe unul care datora mult împăratului, şi l-a iertat împăratul; şi altul care îi datora aceluia foarte puţin, dar el n-a vrut să-l ierte. Şi s-a mâhnit împăratul şi la judecată l-a dat "chinuitorilor până va plăti cel din urmă talant pe care-l datora".
Dar putem să scăpăm de chinuri, putem să scăpăm înţelegând că, dacă avem mila aceasta — pe care trebuie s-o cultivăm — şi vedem pe aproapele nostru păcătuind, păi ştim ce este păcatul, fiindcă pe noi ne îngreuiază păcatul Şi dacă ne amintim că şi aproapele meu e un păcătos ca
84
mine — apăi şi eu vreau să fiu iertat — hai să iert şi eu acelui păcătos. Şi fac o rugăciune de iertare şi cer Domnului: "Pune în inima mea adevărată iertare!" Şi Dumnezeu mie îmi iartă multe păcate.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vcr milui. Mila aceasta care, miluindu-se, ajunge la cunoştinţa milei lui Dumnezeu, nu mai are nevoie cu adevărat de nimica pământesc, ci gândeşte din ce în ce mai mult cum spune Sf. Paveclass="underline" Gândeşte sau cugetă din ce în ce mai mult cele de sus, caută din ce în ce mai mult cele de sus, şi inima lui i se curăţeşte de patimile care sunt legate de ale lumii acesteia.
Ce este o patimă.? lată ce este o patimă: Patima este un dor nesfârşit pe care noi 3 punem la ceva foarte sfârşit Să zicem, pofta de mâncare. Mântuitorul în pustie a fost ispitit de diavol după ce a postit patruzeci de zile: "Spune un cuvânt peste pietrele acestea şi poţi din ele să scop pâine, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu".2 Şi Mântuitorul arată: "Scris este că nu numai din pâine va trăi omul, ci din fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu".3 Adică cuvântul care purcede din gura lui Dumnezeu este hrană? Este ca pâinea? Atunci înseamnă că lăcomia de mâncare este până la urmă o foame de cuvântul lui Dumnezeu; şi noi, netr&nd cuvântul lui Dumnezeu, ne lăsăm duşi, nu de foame — că lacomul nu mai are foame, deja stomacul zice: "Destul, nu mai pot, sunt îngreuiat;" dar el are plăcere de a mânca. Asta-i lăcomia — plăcere. Plăcerea mai vrea. Pântecele nu mai vrea.
Ce se întâmplă? Este o foame nesfârşită. Pentru ce? Fiindcă foamea omului este jacută pentru cuvântul celnesfârşit al lui Dumnezeu Dumnezeu, nemărginirea, vecinicia — şi asta este în om! Uitaţi la animal. Animalul nu prea face lăcomii şi lucruri dintr-astea. Mănâncă cât are nevoie, se opreşte, se pune şi doarme, se trezeşte, caută iar de mâncare, dar trăieşte liniştit cu firea lui. Numai în om este o nelinişte pe care nimica nu o poate opri, nici lăcomii, nici desfrâuri, nici nimic altceva nu o poate împlini Este patimă, şi patimă înseamnă suferinţă Şi suferinţa este sfâşierea de a încerca zadarnic a umple o poftă duhovnicească nesfârşită cu un lucru pământesc sfârşit. Mănâncă până plezneşti, şi n-o să fii plin, fiindcă ce cauţi este nesfârşirea cuvântului lui Dumnezeu, nu pâine şi de-ale mâncării.
Asta este o patimă, în sensul Părinţilor noştri, în sensul adevărat al Bisericii. Şi acuma ce se întâmplă? Cei care, miluindu-se de către Dumnezeu, caută către cele de sus, cugetă cele de sus, nu mai poftesc după ale pământului. Un lucru care deja începuse la treapta blândeţii, acuma se desăvârşeşte. Şi ce se întâmplă? Inima se curăţeşte de patimi, de tot ce este scâlciat. Că o patimă nu-i decât o scâlciere, şi cei care aveţi tendinţe ori să gândiţi, ori să cugetaţi aşa mai filosofic, ori să citiţi mai ales cele ale Bisericii, uitaţi-vă şi o să vedeţi că cu fiece patimă puteţi face această analiză; că patima nu e altceva decât sfâşierea unei încercări, unei pliniri cu de-ale materiei a ceea ce este în sine o stare duhovnicească. Şi acuma omul se umple de cele duhovniceşti, caută cele de sus şi a ajuns deja la treapta pe care o spune Mântuitorul -
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu. Şi, desprinzându-ne mai cu desăvârşire de ale pământului, începe curăţia inimii; s-a subţiat firea acestui "animal omenesc", şi acum începe să devină om şi începe să vadă pe Dumnezeu, cum spune Psalmuclass="underline" "Vedeam
86
pururea pre Domnul înaintea mea" Ce este această viziune nu ştiu, dar este în orice caz o stare reală, şi vederea aceasta a lui Dumnezeu te umple de lucruri pe care nici n-o să încerc să le descriu, fiindcă nici nu pot, şi nici nu se pot descrie. Cum spuneam, lucrurile cu cât sunt mai înalte, cu atât sunt mai de nespus în limbajul nostru omenesc.
Dar atuncea numai cele dumnezeieşti pofteşte acel suflet, adică acel suflet începe să devină fiu al lui Dumnezeu. începe naşterea, adică săvârşirea acelei naşteri de sus, devine fiu al lui Dumnezeu, care vede pe Dumnezeu. Atunci când te naşti, se spune că cel mai dezvoltat simţ este auzul — ascultarea. Ca şi în duhovnicie — ascultarea; este primul simţ. Şi pruncul, fătul aude înainte să se nască glasul tatălui. Fericit acel prunc, dar mai fericit acel tată care este în stare să facă pe prunc să audă lucruri frumoase, că atunci când se naşte pruncul şi-şi vede pentru prima oară tatăl se bucură, zic cei care mi-au vorbit despre asta; şi se bucură cu bucurie nespusă, fiindcă recunoaşte pe tatăl după glas, că i-a auzit glasul şi acum îl cunoaşte în persoană. îşi vede tatăl. Aşa şi omul pe această treaptă a curăţiei inimii, născându-se, fie şi prin dureri, dar născându-se dintr-ale lumii ăsteia, vede pe Dumnezeul lui, pe Tatăl lui, începe a se desăvârşi această naştere.