Cultura Duhului
- Автор: Нойка Рафаил
- Год: 2002
- Язык: Română
- Год: Re
- Жанр: Православие
Электронная книга - «Cultura Duhului». Краткое содержание книги:
Ce ştia el, în zilele acelea, când şi cum va veni Acela, Care era să moară în câteva ceasuri, „întru împărăţia Lui“9 Nici Ucenicii nu ştiau asta. Cu câteva zile înainte vorbise Mântuitorul de Patimi şi de înviere, şi Ucenicii, care cunoşteau Scripturile, şi-L cunoşteau pe Dascălul lor de trei ani şi mai bine, nu ştiau ce înseamnă învierea şi nu îndrăzneau să-L întrebe, cum spune una din Evanghelii. Ce putea să ştie tâlharul, când va veni întru împărăţia Lui? Doar că, „atuncea când vei veni întru împărăţia Ta, pomeneşte-mă. Doamne, şi pe mine“ strigăt, sau mai bine zis şoaptă de pocăinţă. Unul din Troparele din Joia Mare spune: „Un mic cuvânt a spus
70
tâlharul pe cruce, dar mare credinţă a aflat“ lată, o şoaptă l-a mântuit Şoapta aceasta era strigăt de pocăinţă.
Răspunsul lui Hristos Dumnezeu9 „Cu adevărat astăzi vei fi cu Mine în Rai“.1 Astăzi. Omul se pocăieşte când se pocăieşte sincer, nu se gândeşte că aşa de repede, dar e gata să rabde, cum spune unul din Psalmi. „Răbdând am răbdat pre Domnul, şi au venit la mine“ Şi când Dumnezeu răspunde omului, întotdeauna omului i se pare că este repede, şi este repede, mai repede decât credem, chiar dacă — cum spune Mântuitorul prin altă cuvântare — „îndelung îngăduie“, sau „îndelung rabdă“ pe acel om.
Viaţa pocăinţei noastre nu este o „îmbunătăţire“, nu este vorba de societate, de vreo consideraţie omenească, istorică, seculară de orice chip Astăzi aş vrea să trezesc în inimile şi în sufletele fraţilor mei creştini şi surorilor adevărata dimensiune a pocăinţei începem cu moralitate — dar ceea ce căutăm noi şi ceea ce trebuie să căutăm este ceea ce strigă inimile noastre dintru începutul zămislirii noastre în lumea asta Viaţă! Pocăinţa este întoarcere de la moarte la viaţă. Pocăinţa începe numai în măsura în care avem harul Duhului Sfânt, fiindcă omul, fiind în întuneric şi necunoscând lumină, nu ştie ce este lumina, dar nici întunericul Numai în măsura în care lumina harului deschide înţelegerea inimii omului, prin viziunea asta, fie ea viziune în sensul deplin al cuvântului, fie ea o înţelegere mai tăinuită, dar totuşi un fel de „viziune“, numai în măsura acestei viziuni omul este în stare să vadă întâi întunericul, întunericul în care zace. Numai văzând diferenţa între lumina adevărată şi întuneric putem să vedem cât zăcem în întuneric.
De aceea în pocăinţă, când ne facem pocăinţa, toate trebuiesc îndreptate şi centrale in rugăciune Dacă vedem că ne este greu să trăim o viaţă morală, ştim, dibuim că nu suntem la nivelul dumnezeiesc la care Dumnezeu ne aşteaptă. Când încercăm să facem schimbarea asta în viaţa noastră, nu pe ea să ne centrăm, ci să cerem lui Dumnezeu, aşa cum găsim şi-n Psalmi şi-n Rugăciuni. „Arată-mi calea în carea voi merge“,1 „Lege pune în calea mea“,2 legea fiind prima călăuză care mă trece prin jungla patimilor şi a tuturor acestor elemente sau mădulare ale iadului care trăiesc în mine. Dar şi legea, chiar şi Legea lui Moisi, şi aş îndrăzni să zic, chiar legile Noului Legământ, noii Biserici, adică Canoanele noastre, nu sunt decât o primă călăuză, pe care trebuie s-o depăşim ca să aflăm viaţa.
Liturghia ortodoxă începe la Proscomidie cu cuvintele Troparului din Sfânta Joi „Răscumpăratu-ne-ai din blestemul legii cu scump Sângele Tău“. Aceste cuvinte nu sunt o blasfemie; este un paradox de nespus, pe care îl expune Sfântul Pavel în mai multe din Epistolele lui, că Legea, care era sfântă, fiindcă era dată de Dumnezeu ca o călăuză, la un moment dat devine un blestem, fiindcă ţinând preceptele Legii poţi să devii mai bun, dar viaţă nu găseşti: viaţă vecinică nu se găseşte nicăieri, în nici o lege Până când, ajungând în prima parte a pocăinţei noastre măcar să păstrăm o lege, măcar să nu răsplătesc omorând un om pentru un ochi, cum spune vechea lege: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte;""* măcar atâta dreptate. Iar după aceea, înţelegând că "Ce câştig eu dacă el mi-a scos un ochi şi dacă eu îi scot ochiul lui, ce câştig
72
din suferinţa lui'.-'" Şi poate aflu o stare morală mai înaltă şi mă apropiu de Hristos zicând: "Lasă, Domnul să-l ierte, măcar lui să-i fie bine " Şi opresc răul la mine şi nu-l întorc înapoi asupra fratelui care poate se mâhneşte şi-mi întoarce iarăşi înapoi Este cunoscut că, de exemplu, în anumite regiuni ale Italiei cuvântul venJetta, "răzbunare", trece din generaţie în generaţie şi nu se mai sfârşeşte. Până când9 Până când va veni cineva care va spune: "Stop, destul, la mine! Destul au suferit toţi, şi eu. Ce să dau înapoi suferinţă pentru suferinţă17"
Şi încă nu este destul, dar este un început Un început poate ca începutul tâlharului pe cruce, care un adevăr putea să cunoască: că el era păcătos şi vrednic de pedeapsa morţii, dar Cel din stânga lui, adică Hristos, era nevinovat. A mărturisit această nevinovăţie, a săvârşit acest act de dreptate, şi Dumnezeu Care împlineşte neputinţa omului i-a dăruit mai departe să cunoască treapta următoare, harul prin care să strige — sau să şoptească — un cuvânt de mare credinţă: "Pomeneşte-mâ, Doamne, întru împărăţia Ta".1 De unde avea el să ştie că "ăsta care avea să moară" are o împărăţie, dacă nu i-a dezvăluit — cum i-a spus Mântuitorul lui Petru când Petru a mărturisit: "Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu;" iar Mântuitorul i-a răspuns "Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trupul şi sângele a putut să dezvăluie ţie această taină, ci Tatăl Meu Care este în ceruri",2 — adică harul dumnezeiesc Aşa gândesc, că tot harul dumnezeiesc, pentru puţină dreptate, aş zice morală, a tâlharului pe cruce, a dezvăluit tâlharului cu mai multă desluşire şi mai multă întregime cine era Cel care se afla lângă el pe Cruce, şi a putut să-şi rostească cuvântul de credinţă
Vă amintiţi că Sfântul Pavel zice: "Prin credinţă suntem îndreptăţiţi, şi nu prin faptele Legii".' Dar faptele Legii, când trecem prin stadiul acesta etic, moral, sunt o primă treaptă, în care ne asemănăm cât de cât cu Dumnezeu, Care nu este ucigaş, Care nu este nedrept, Care nu pofteşte bunul altuia, ci El Însuşi dă Dar iarăşi zic. Este nevoie să ştim ce facem, şi zic, este nevoie urgentă astăzi întotdeauna a fost urgentă nu ştim când se va tăia firul vieţii noastre şi în ce fel Întotdeauna trebuie să fim treji, în toată vremea. Acestea sunt cuvinte pe care le găsiţi în toate Evangheliile şi în toate spusele Sfinţilor Părinţi. Dar astăzi suntem bătuţi şi bântuiţi de multe urâciuni, la care nu vom putea face faţă cu nimic, decât cu Harul
Astăzi, cred eu, vin zilele când nu vom putea să facem faţă cu nimic la ce vine să bântuie lumea asta, dar vom înghiţi fără să ne dăm seama otrăvuri peste otrăvuri, vorbesc, de exemplu, de New Age şi tot ce mai aduce el; şi mulţi, multe suflete simple de creştini buni, conştiinţe curate, au căzut, mai bine zis am căzut în multe feluri de rătăciri, fără să ne dăm seama, până când Mântuitorul, în bunătatea Lui, a găsit calea să ne trezească şi să ne aducă la adevărata Credinţă.