Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Voi avea grijă să-i spun tatălui tău să mai aresteze nişte pietrari, înainte ca turnul tău să se prăbuşească.

Jon putea sesiza batjocura, însă nu avea cum să nege adevărul. Rondul construise nouăsprezece fortăreţe de-a lungul Zidului, dar acum doar trei mai erau ocupate: Rondul de Est, pe ţărmul cenuşiu, măturat de vânturi, Turnul Umbrei, întărit lângă munţii unde se termina Zidul, şi între ele Castelul Negru, la capătul drumului regelui. Celelalte fortăreţe, părăsite de mult, erau locuri pustii şi sinistre, unde vântul rece şuiera prin ferestrele întunecate, iar spiritele morţilor vegheau meterezele.

— E mai bine să stau singur, zise Jon cu îndârjire. Ceilalţi se tem de Nălucă.

— Băieţi isteţi, făcu Lannister. Apoi schimbă subiectul. Umblă vorba că unchiul tău e plecat de prea mult timp.

Jon îşi aminti dorinţa pe care i-o stârnise furia, viziunea lui Benjen Stark, zăcând mort în zăpadă, şi privi repede în altă parte. Piticul avea un mod de a simţi lucrurile şi Jon nu voia ca el să-i vadă vinovăţia din ochi.

— A spus că se va întoarce de onomastica mea, recunoscu el. Onomastica lui venise şi se dusese, neremarcată de nimeni, cu două săptămâni în urmă. Îl căutau pe Ser Waymar Royce, tatăl lui e stegarul Lordului Arryn. Unchiul Benjen spunea că s-ar putea să-l caute până la Turnul Umbrei. Asta-i sus, în munţi.

— Am auzit că mulţi cercetaşi au dispărut în ultima vreme, spuse Lannister pe când urcau treptele spre sala de mese. Rânji şi deschise uşa. Poate că grumkinii sunt cam flămânzi anul ăsta.

Sala era imensă şi îngheţată din cauza curentului, cu tot cu focul care duduia în căminul imens. Ciorile îşi făcuseră cuib pe grinzile tavanului înalt. Jon le auzi croncăniturile pe când primea un castron cu tocană şi un colţ de pâine neagră. Green şi Broscoiul şi alţi câţiva erau aşezaţi pe banca cea mai apropiată de foc, râzând şi înjurându-se unii pe alţii cu vocile lor aspre. Jon îi privi o clipă, gânditor. Apoi alese un loc la capătul celălalt al sălii, la distanţă de ceilalţi comeseni.

Tyrion Lannister se aşeză în faţa lui, mirosind suspicios tocana.

— Orz, ceapă şi morcovi, mormăi el. Cineva ar trebui să le spună bucătarilor că nici gulia nu-i carne.

— E tocană de berbec. Jon îşi scoase mănuşile şi-şi încălzi mâinile la aburii care se ridicau din castron. De la miros îi lăsa gura apă.

— Snow!

Jon cunoştea vocea lui Alliser Thorne, însă acum avea un ton ciudat, pe care nu-l mai auzise. Se întoarse.

— Lordul Comandant vrea să te vadă. Acum.

Pentru o clipă, lui Jon îi fu prea teamă ca să se ridice. De ce ar dori Lordul Comandant să-l vadă pe el? Au aflat ceva despre Benjen, se gândi el îngrijorat, era mort, viziunea lui se dovedise adevărată.

— E vorba despre unchiul meu? izbucni el. S-a întors cu bine?

— Lordul Comandant nu-i obişnuit să aştepte, fu replica lui Ser Alliser. Iar eu nu sunt obişnuit să-mi aud ordinele discutate de bastarzi.

Tyrion Lannister se smuci pe bancă şi se ridică.

— Opreşte-te, Thorne. Îl sperii pe băiat.

— Nu te băga în chestiuni care nu te privesc, Lannister. Nu aici e locul tău.

— Totuşi, locul meu este la curte, spuse piticul zâmbind. Un singur cuvânt spus unde trebuie şi vei crăpa ca un bătrân înăcrit, înainte să mai pui mâna pe vreun băiat pe care să-l antrenezi. Acum spune-i lui Snow de ce vrea Bătrânul Urs să-l vadă. Ceva veşti despre unchiul său?

— Nu, spuse Ser Alliser. Asta este cu totul şi cu totul altă chestiune. O pasăre a sosit azi-dimineaţă de la Winterfell, aducând un mesaj privitor la fratele lui. Se corectă: Fratele lui vitreg.

— Bran, icni Jon, ridicându-se în picioare. S-a întâmplat ceva cu Bran.

Tyrion Lannister puse o mână pe braţul său.

— Jon, spuse el. Îmi pare foarte rău.

Jon de-abia dacă-l auzi. Dădu la o parte mâna lui Lannister şi traversă sala. Alerga când ajunsese la uşă. Fugi spre Fortăreaţa Comandantului, gonind prin zăpadă. După ce gărzile îl lăsară să treacă, urcă treptele câte două deodată. Când ajunse înaintea Lordului Comandant, cizmele sale erau ude, iar Jon avea ochii înroşiţi şi gâfâia.

— Bran, zise el. Ce ştiţi de Bran?

Jeor Mormont, Lordul Comandant al Rondului de Noapte, era un bătrân morocănos, cu un cap imens, pleşuv şi o barbă colilie, lăţoasă. Pe braţ ţinea un corb pe care-l hrănea cu boabe de porumb.

— Mi s-a spus că ştii să citeşti.

Se descotorosi de corb, iar acesta bătu din aripi şi zbură la fereastră, de unde îl urmări pe Mormont scoţând un sul de hârtie de la cingătoare şi întinzându-i-l lui Jon.

Porumb, croncăni gros corbul. Porumb, porumb.

Degetul lui Jon urmări conturul lupului străvechi de pe ceara albă a sigiliului rupt. Recunoscu scrisul lui Robb, însă literele păreau difuze şi şterse când încercă să le citească. Îşi dădu seama că plângea. Şi atunci, printre lacrimi, pricepu sensul cuvintelor şi-şi ridică privirile.