Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]
- Автор: Мартин Джордж Рэймонд Ричард
- Год: 2007
- Язык: Română
- Год: Nemira
- ISBN: 978-973-143-062-1
- Переводчик: Silviu Genescu
- Жанр: Фэнтези
Электронная книга - «Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]». Краткое содержание книги:
George R.R. Martin nu doar scrie un roman, ci creează o lume. O lume în care iernile pot dura ani întregi, în care luptele cu săbiile sunt la ordinea zilei, iar magia există. Narată din mai multe puncte de vedere, povestea are la bază confruntările dintre conducătorii a şapte regate, ce urmăresc miza cea mare, tronul, şi pericolele inimaginabile ce ameninţă hotarele tărâmului. Urmărind un număr mare de personaje şi mai multe fire epice, autorul le îmbină armonios, rezultând un fantasy de excepţie.
Din seria „Un cântec de gheaţă şi foc” au mai fost traduse cărţile „Încleştarea regilor” şi „Iureşul săbiilor”, cel de-al patrulea volum fiind în pregătire. Anul acesta urmează să fie lansată a cincea carte, alte două fiind planificate de autor. Martin a obţinut premiul Locus pentru fiecare dintre primele trei volume ale seriei şi nominalizări pentru toate patru la prestigioasele premii de SF şi fantasy, Hugo şi Nebula.
La trei zile de la sosire, Jon auzise că Benjen Stark urma să conducă şase oameni într-o incursiune prin pădurea bântuită. În noaptea aceea îl căutase pe unchiul său în marea sală de mese lambrisată şi-l rugase să-l ia şi pe el. Benjen îl refuzase brutal.
— Aici nu suntem la Winterfell, îi spusese pe când îşi tăia friptura ajutându-se de pumnal şi furculiţă. Pe Zid, oamenii primesc numai ceea ce dobândesc. Nu eşti cercetaş, Jon, eşti doar un băiat care mai are încă în el mirosul verii.
Jon se apucase să se târguiască prosteşte:
— Voi avea cincisprezece ani de onomastica mea, spusese el, sunt aproape un bărbat.
Benjen Stark se încruntase.
— Eşti un băiat şi aşa vei rămâne până când Ser Alliser spune că eşti potrivit să fii un bărbat în Rondul de Noapte. Dacă ţi-ai închipuit că sângele tău de Stark îţi va aduce lesne favoruri, ai greşit. Aici ne abandonăm vechile familii când depunem jurământul. Tatăl tău va avea întotdeauna un loc în inima mea, dar aceştia sunt acum fraţii mei.
Gesticulase cu pumnalul spre cei din jurul său, cu toţii bărbaţi aspri, reci, îmbrăcaţi în negru.
Jon se trezise a doua zi în zori ca să-l vadă pe unchiul său plecând. Unul dintre cercetaşii săi, un bărbat masiv şi pocit, cânta un cântec deocheat pe când îşi înşeua trăpaşul mărunt, respiraţia sa împrăştiind aburi în aerul rece al dimineţii. Ben Stark zâmbise la vederea lui, însă nu avea nici o urmă de zâmbet şi pentru nepotul său.
— De câte ori trebuie să-ţi spun că nu, Jon? Vorbim când mă întorc.
Pe când îl privise pe unchiul său conducându-şi calul prin tunel, Jon îşi amintise lucrurile spuse de Tyrion Lanniser pe drumul regelui, iar cu ochii minţii îl văzu pe Ben Stark zăcând mort, sângele lui înroşind zăpada. Gândul îl făcuse să-i vină rău. Oare ce devenea?
După aceea îl căutase pe Nălucă în singurătatea chiliei lui şi-şi îngropase faţa în blana deasă şi albă.
Dacă trebuia să fie singur, va face din singurătate platoşa sa. Castelul Negru nu avea nici o pădure a zeilor, numai un mic templu şi un septon veşnic beat, însă Jon nu putuse găsi nimic în el care să-l facă să se roage vreunui zeu, nou sau vechi. Dacă zeii existau, se gândea el, erau la fel de cruzi şi neînduplecaţi ca iarna.
Îi era dor de adevăraţii săi fraţi: micul Rickon, cu ochii lui strălucitori scânteind pe când cerşea dulciuri; Robb, adversarul său şi cel mai bun prieten, companion constant; Bran, încăpăţânat şi curios, mereu doritor să îi urmeze şi să li se alăture, indiferent ce făceau Jon şi Robb. Îi era dor şi de fete, chiar şi de Sansa, care nu-i spunea niciodată decât „fratele meu vitreg”, asta de când era suficient de mare ca să înţeleagă ce însemna cuvântul bastard. Şi de Arya… Îi era dor de ea mai mult chiar de* cât de Robb, micuţa slăbănoagă, toată julită la genunchi şi cu părul încurcat şi hainele rupte, atât de sălbatică şi de entuziastă. Arya nu părea să se potrivească niciodată undeva, nu mai mult decât el… Cu toate astea, ea reuşea întotdeauna să-l facă să zâmbească. Ar fi dat orice să fie cu ea acum, să-i ciufulească încă o dată părul şi s-o vadă bosumflându-se, să o audă terminând o propoziţie împreună cu el.
— Mi-ai rupt încheietura, bastardule!Jon îşi ridică privirile spre vocea mohorâtă.
Grenn se înălţa deasupra sa, cu gâtul gros şi faţa roşie, cu trei dintre prietenii lui în spate. Îl ştia pe Todder, un băiat scund şi urât, cu o voce neplăcută. Toţi recruţii îi spuneau Broască Râioasă. Ceilalţi doi erau cei pe care Yoren îi adusese cu ei în nord, violatorii luaţi de la Degete. Le ui-tase numele. Nici nu prea vorbea cu ei, decât dacă nu avea de ales. Erau nişte bătăuşi brutali, fără nici o urmă de demnitate în ei. Jon se ridică.
— Ţi-o rup şi pe cealaltă, dacă mă rogi frumos.
Grenn avea şaisprezece ani şi era cu un cap mai înalt decât el. Toţi patru erau mai înalţi decât el, însă asta nu-l speria. Îi bătuse pe fiecare dintre ei în curte.
— Poate că am să ţi-o rup eu pe a ta, făcu unul dintre violatori.
— Încearcă.
Jon se repezi spre sabia sa, însă unul dintre ei îl apucă de braţ şi i-l răsuci la spate.
— Ne-ai făcut să cădem de proşti, se plânse Broscoiul.
— Eraţi proşti şi înainte de a vă fi întâlnit eu, îi spuse Jon.
Băiatul care-l apucase de braţ i-l smuci în sus, tare. Durerea îl săgeta, însă Jon nu ţipă. Broscoiul păşi mai aproape.
— Micul boiernaş are gura cam mare, zise el. Avea ochi porcini, mici şi lucioşi. Asta o fi gura maică-tii, bastardule? Cum era, vreo curviştină? Spune-ne cum o chema. Poate că am avut-o şi eu de vreo două ori.
Jon se răsuci ca un tipar şi plasă un călcâi în glezna celui care-l ţinea. Izbucni un strigăt de durere şi se văzu liber. Se repezi la Broscoi, îl aruncă cu spatele dincolo de o bancă şi ateriza pe pieptul lui, înşfăcându-l de gât cu ambele mâini şi izbindu-l cu capul de pământul bătătorit.
Cei doi de la Degete îl traseră înapoi, aruncându-l jos. Grenn începu să-l lovească. Jon se rostogolea evitând loviturile, când o voce tunătoare se ridică în armurărie:
— OPRIŢI-VĂ! ACUM!
Jon se ridică în picioare. Donai Noye se uita la ei fierbând de mânie.
— Pentru bătăi, aveţi curtea, spuse armurierul. Ţineţi-vă ciorovăielile departe de armurăria mea, ori am să le includ între problemele mele. N-o să vă placă asta.
Broscoiul zăcea la pământ, pipăindu-şi cu grijă spatele capului. Degetele îi erau pline de sânge.
— A încercat să mă omoare.
— E adevărat. Am văzut şi eu, spuse unul dintre violatori.
— Mi-a rupt încheietura, zise din nou Grenn, ridicând-o ca s-o vadă şi Noye.
Armurierul aruncă încheieturii doar o căutătură scurtă.
— E doar o julitură. Poate ai scrântit-o. Maester Aemon îţi va da o alifie. Du-te cu el, Todder, căpăţâna aia a ta trebuie oblojită. Restul, întoarceţi-vă în chiliile voastre. Nu şi tu, Snow. Tu rămâi.
Jon se lăsă greoi pe una dintre băncile lungi de lemn, indiferent la privirile pe care ceilalţi i le aruncau, promisiuni tăcute ale unor răzbunări viitoare. Braţul îl durea.
— Rondul are nevoie de fiecare om al său, zise Donal Noye când rămaseră singuri. Chiar şi de oameni precum Broscoiul. Nu te vei acoperi de onoruri dacă-l omori.
Furia lui Jon se aprinse imediat.
— A spus că mama mea a fost…
— …o curviştină. L-am auzit. Şi ce-i cu asta?
— Lordul Eddard Stark nu este omul care să se culce cu curvele, spuse Jon cu răceală. Onoarea lui…
— …nu l-a împiedicat să zămislească un bastard, nu-i aşa?
Jon era înţepenit de furie.
— Pot să plec?
— Pleci când am să-ţi spun eu să pleci.
Jon se uită îmbufnat la fumul care se ridica din cazan, până când Noye îl apucă de bărbie, degetele sale groase răsucindu-i capul spre el.
— Uită-te la mine când vorbesc cu tine, băiete.
Jon privi. Armurierul avea un piept ca un butoi de bere şi o burtă pe potrivă. Nasul îi era turtit şi lat, şi obrazul părea întotdeauna că avea nevoie de un bărbierit. Mâneca stângă a tunicii sale din lână neagră era prinsă de umăr cu un ac de argint, de forma unei săbii.
— Nu cuvintele o fac pe maică-ta curvă. A fost ceea ce a fost şi nimic din ce spune acum Broscoiul nu poate schimba asta. Ştii, avem aici, la Zid, bărbaţi ale căror mame au fost într-adevăr târfe.
Nu şi mama mea, se gândi Jon cu încăpăţânare. Nu ştia nimic despre mama lui; Eddard Stark nu vorbea despre ea. Totuşi, o visa din când în când, atât de des, încât aproape că-i putea vedea chipul. În visele sale, era frumoasă şi de viţă nobilă, iar ochii ei erau blânzi.