K. PRUTKOV — inginer: cugetarea nr. 100
„1 noiembrie. Prin urmare, fără să vreau, dirijând sinteza, am dovedit că e posibil ca pe baza informației despre… hai să zicem, un om de rând, să creezi un psihopat sau un sclav. Asta s-a întâmplat pentru că, cu prilejul introducerii informației suplimentare, am comis o siluire grosolană. (Ah, acest „rezultat” nu se încadrează în fraze academice!) Acum îmi revine obligația minimală să dovedesc posibilitatea contrară.
Pozitiv în experiența cu Adam e faptul că el s-a dovedit viu și sănătos din punct de vedere fizic. Și înfățișarea lui exterioară a ieșit așa cum o plănuisem. Și încă ceva: am acum o experiență în ceea ce privește transformarea formelor corpului omenesc… Aspectul negativ: metoda „comodă” a numeroaselor transformări și dizolvări cade în mod categoric. Totul trebuie făcut într-o singură etapă. Și metoda corectării, „e bine — nu e bine”, trebuie aplicată doar în acele cazuri, când știu cu precizie ce „e bine” și pot controla modificările, sau exprimându-mă mai simplu, pot corecta numai micile scăderi exterioare. Într-un cuvânt, pentru a treia oară trebuie s-o iau de la zero…
Vreau să creez o variantă îmbunătățită a persoanei mele, mai frumoasă și mai inteligentă. Singura metodă posibilă e să introduc în mașină, împreună cu informația proprie, și dorințele mele. Mașina poate să și le însușească, sau să nu și le însușească. În cel mai rău caz, va rezulta un Krivoșein identic, și atât. Totul e să nu fie unul mai rău.
Cu înfățișarea exterioară lucrurile sunt, mai mult sau mai puțin, clare. Am să-mi pun „coiful lui Monomah” și am să mă imaginez vizual, până la halucinație, zvelt, fără defectele fizionomiei mele (jos cu pistruii, cu cicatricea de deasupra sprâncenei, de corectat nasul, de redus maxilarul ș.a.m.d) și ale corpului (va trebui să înlătur grăsimea, să refac ligamentul de la genunchi). Și părul trebuie să fie mai închis la culoare…
Dar când e vorba de aptitudinile intelectului?… Cum să procedez? Să doresc pur și simplu ca dublura mea nouă să fie mai inteligentă decât mine? „Mașina-mamă” nu o să dea atenție acestei doleanțe. Ea își însușește numai informația constructivă… — Trebuie să mă mai gândesc”.
„2 noiembrie. Am o idee. Primitivă, ca un papuc de casă, dar totuși e o idee. Nu sunt la fel de inteligent la orice oră din zi. După prânz, precum se știe, capacitățile intelectuale scad. Faptul acesta are chiar o oarecare fundamentare biologică. Prin urmare, informația despre mine trebuie furnizată mașinii numai pe stomacul gol. Și fără să fumez până la abrutizare.
Merită să mai țin seama de încă o calitate a propriei rațiuni: cu cât se apropie moartea, gândurile și raționamentele lucide sunt înlocuite de visuri, de jocul imaginației și al simțurilor. Lucrul acesta nu e bun la nimic. Înclinația spre visare mi-a jucat deja o festă. Prin urmare, cum se lasă seara, trebuie s-o șterg din laborator. Fie că noua mea dublură să iasă lucid, isteț și echilibrat!”
„17 noiembrie. E a treia săptămână de când exersez cu „mașina-mamă” perfecționarea mea. Simt mereu dorința să-i ordon mașinii prin „coiful lui Monomah”: „Hai, dă-i drumul! „ca să văd ce se întâmplă. Dar nu. E vorba de un om! Întâi lasă mașina să-și apropie toate gândurile, reprezentările, dorințele mele. Să înțeleagă ce vreau eu”.
„25 noiembrie, seara. Zăpada cade cu fulgi mari peste globurile albe ale felinarelor. Cade, cade mereu, ca și cum ar vrea să-și depășească norma… Din nou, prin fața casei trece fetița aceea în cârji, întorcându-se de la școală. Probabil că a avut poliomielită. N-o mai duc picioarele.
De fiecare dată când o văd, cu ghiozdanul ei mare pe umerii ascuțiți, cât de stângaci își mișcă cârjele, cum se sprijină greoi în ele, mi-e rușine. Mi-e rușine că sunt sănătos ca un taur. Mi-e rușine că eu, om inteligent și instruit, nu pot s-o ajut cu nimic. Mi-e rușine că în viață există atâta nedreptate lipsită de sens.
Copiii nu trebuie să umble în cârjii. Cât mai valorează toată știința și tehnica din lume, dacă copiii umblă în cârjii?
Nu cumva fac și de data asta altceva? Altceva decât ceea ce le trebuie oamenilor? Acestei fetițe, de pildă, descoperirea mea n-o să-i fie de nici un folos.
…În curând se împlinește o lună de când, după ce am alcătuit în prealabil un program la ce să mă gândesc, am pătruns în camera informațională, mi-am fixat pe corp traductorii, mi-am pus „coiful lui Monomah”, mă gândesc, vorbesc cu voce tare. Uneori mă cuprinde îndoiala. Dar dacă în „mașina-mamă” lucrurile se petrec din nou altfel de cum trebuie? La naiba, nu există nici un control! Și mi-e frică. Mi-e atât de frică, încât s-ar putea ca acest sentiment să aibă influență asupra caracterului viitoarei dubluri…”
Următoarea însemnare în jurnal era făcută cu creionul.
„4 decembrie. Iată, deci… Conform ideii; ar trebui să jubilez. Am reușit. Dar nu pot, n-am nici putere, nici gânduri, nici emoții. Am obosit. Oh, cât sunt de obosit! Mi-e lene să-mi caut până și stiloul.
