Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein
- Автор: Савченко Владимир Иванович
- Год: 1971
- Язык: Română
- Год: Editura Albatros
- Переводчик: George Iaru
- Жанр: Научная фантастика
Электронная книга - «Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein». Краткое содержание книги:
— Valea, tu auzi? Vezi?
La început n-am înțeles ce trebuie să aud și să văd.
Pe lângă noi treceau un tânăr cu o tânără, amândoi în pulovere groase, cu aceleași pieptănături. Flăcăul avea atârnat de gât un tranzistor zgomotos, montat într-o cutie galbenă de sidef, cu silueta unei rachete deasupra. Sunetele curate ale saxofonului și cele sincopate ale trompetelor acopereau totul în jur… Aș fi recunoscut sunetul acestui tranzistor dintre sute de mărci de radioreceptoare cu tuburi și cu tranzistoare, așa cum o mamă recunoaște glăsciorul copilului său în vacarmul din grădinița de copii. „Amplificatorul de bandă largă cu atenuare de zgomote”, montat în el, era invenția mea și a lui Valerka.
Flăcăul o ținea de gât pe prietena sa și privea lumea cu ochii unui pavian satisfăcut. Genunchii feței parcă se îndoiau sub greutatea brațului său, parcă tresăreau în ritmul muzicii.
— Înseamnă că l-au lansat în fabricația de serie, am tras eu concluzia. Putem cere uzinei drepturi de autor… Ei, tinere, cât ai dat pe tranzistor?
— Cincizeci de ruble, răspunse mândru flăcăul.
— Vezi! Cincizeci de ruble, când de fapt el costa patruzeci și cinci. Prețul e majorat, evident. Pentru calitatea sunetului. Trebuie să te bucuri!
— Să mă bucur? Bucură-te tu! Ai spus adineauri că e înfricoșător… (De fapt, asta i-o spusese Lena, nu eu.) Mai bine înfricoșător decât așa ceva!
M-da… Cândva ne adânciserăm în fizica cuantică și am fost uimiți de ambiguitatea de neînțeles „și undă și particulă”, a electronului. Studiam teoria și tehnologia semiconductoarelor, ne însușeam cele mai subtile procedee ale tehnicii de laborator. Aparatele cu semiconductoare reprezentau pe atunci viitorul electronicii. Despre ele scriau cei care se ocupau cu popularizarea științei. Despre ele visau inginerii. Multe dorințe se ascundeau în aceste visuri. O parte din ele s-au înfăptuit. Restul a fost înlăturat de progresul tehnic. Dar că tranzistoarele vor face cândva parte din toaleta modernistă a papițoilor de pe bulevard, la asta n-a visat nimeni.
Și cât de mult ne-am zbătut cu Valerka să rezolvăm problema zgomotelor! Cert e că electronii se răspândesc în cristalul semiconductorului ca particulele de vopsea în apă, la fel de haotic și fără sens, într-o „mișcare browniană”. Din această cauză, în cască sau în difuzor, se aude un zgomot asemănător cu fâșâitul unui ac de patefon sau cu vuietul îndepărtat al valurilor mării. Într-un cuvânt, o întreagă poveste… Asta a fost prima mea invenție. Ca o muzică triumfală a sunat pentru mine fraza oficială din cererea către Comitetul de stat pentru invenții al U.R.S.S.: „Anexând la aceasta actele enumerate mai jos, vă rugăm să eliberați brevetul pentru invenția denumită…”
Ei bine, cineva a trăit bucuria cunoașterii, a ars în focul unor căutări creatoare, și-a încercat norocul de inginer… Dar ce-i pasă de toate astea sărmanului papițoi? El nu s-a ales cu nimic din aceste bucurii. Nu-i rămâne decât să depună biștarii munciți din greu, să apese pe clape, să rotească butonul și apoi… n-are decât să umble cu tranzistorul de gât…
L-am condus pe Valerka până la hotel.
— Deci cum rămâne? m-a întrebat el, dându-mi mâna.
— Trebuie să mă mai gândesc, Vaier.
— Să te gândești?! Lena mă privi mânioasă. Trebuie să te mai gândești?!
E o ființă nestăpânită această Lena. Nu putea să tacă…
Dar mai amuzant e faptul că Valerka nici nu m-a întrebat cu ce mă ocup, atât de sigur era că la Institutul de sistemologie nu poate exista nimic interesant și că trebuie să mă transfer imediat la el.
De, merită să mă gândesc…”
„27 octombrie. Mi-a telefonat Valerka Ivanov.
— Te-ai gândit?
— Încă nu.
— Ah, femeile astea! Eu te înțeleg, desigur… Hotărăște-te, Valea! O să lucrăm împreună. Am să-ți telefonez mâine înainte de plecare. Bine?
…Dacă atunci, în martie, când complexul meu abia începuse să se autoproiecteze și să se autoconstruiască, aș fi avut experiență și aș fi stat să analizez căile posibile de dezvoltare, totul s-ar fi îndreptat spre sinteza blocurilor microelectrice, pentru că acesta era singurul lucru pe care-l puteam înțelege. Acum aș fi fost în avans față de Valerka. Munca s-ar fi îndreptat spre alte făgașuri și nici mie, nici altuia nu ne-ar fi trecut prin minte că, cu acest prilej, s-a pierdut metoda sintezei organismelor vii.
Dar această metodă nu s-a pierdut…
Cât era de plăcut ca printr-un simplu efort al gândirii să construiești în rezervor aceste plăcuțe cu microcircuite! Dacă l-am combina acest „Poem” al lui cu invenția mea — „mașina-mamă” — am merge la sigur. De fapt, „mașina-mamă” este deja „mașina-uzină” de care vorbea el. Și în această privință sunt la înălțime. Însă nu-i târziu s-o cotesc…
Astfel de lucrări pot, într-adevăr, să ducă la crearea unei lumi a mașinilor independente de oameni. Nu roboți, ci tot felul de mașini care să se completeze unele pe altele. Să fie asta continuarea naturală a evoluției? Dacă privești dinafară lucrurile, nu pare nimic înfricoșător. Pe Pământ au existat sisteme albuminoide și pe baza informațională a acestora s-au dezvoltat sistemele electronice. Evoluția continuă…
Da, dar dacă privești dinafară, nici în cazul unei catastrofe nucleare mondiale nu se va petrece nimic înfricoșător. Ei, a explodat acolo ceva și a crescut câmpul radioactiv al atmosferei. Dar Pământul se rotește în continuare în jurul axei sale? Se rotește. Se învârte în jurul Soarelui? Se învârte. Înseamnă că stabilitatea sistemului solar nu a fost deteriorată. Deci, totul e în ordine.
„Dumneata nu-i iubești pe oameni!” i-a spus Lena lui Valerka Ivanov. Ce-i drept, e drept, scandalul cu Hilobok, plecarea din institut, întâlnirea de ieri cu invenția noastră, aplicată la aparatul papițoiului, toate acestea sunt fapte care sporesc ura față de oameni. Dar câte asemenea fapte nu există în viața fiecărui om activ? Dacă compari experiența de viață cu experiența inginerească poți, într-adevăr, să ajungi la convingerea că e mai simplu să perfecționezi mașini. La ele totul e rațional și limpede.
Ei bine, dar, oare, eu îi iubesc pe oameni? De asta depinde de ce va trebui să mă ocup în continuare.
Niciodată nu m-am gândit la această problemă… Desigur, eu mă iubesc pe mine, oricât de groaznic s-ar părea. Mi-am iubit tatăl și, într-o măsură mai mică, mama. O iubesc (să admitem) pe Lena. Dacă vreodată o să am copii, probabil că am să-i iubesc și pe ei. Pe Valerka n-aș putea spune că-l iubesc, însă îl stimez. Dar să-i iubesc pe toți oamenii care umblă pe stradă, pe care-i întâlnesc la serviciu, în locurile publice, despre care citesc în ziare și aud vorbindu-se… Ce-mi pasă mie de ei? Și ce le pasă lor de mine? Îmi plac femeile frumoase, bărbații inteligenți și veseli, dar îi detest pe proști și pe bețivi, nu-i pot suferi pe agenții de circulație, sunt reținut față de bătrâni. Iar în înghesuiala de dimineață din troleibuz mă apucă uneori o criză de turbare. Îmi vine să-i pocnesc pe toți în cap și să cobor cât mai repede… Într-un cuvânt, am față de oameni sentimentele cele mai contradictorii.
Aha, aici e ceva. Față de oameni încercăm sentimente de stimă, dragoste, dispreț, ură, rușine, frică, mândrie, simpatie, umilință și așa mai departe. Dar față de mașini? Nu, și ele ne provoacă emoții. E o plăcere să lucrezi cu o mașină bună, iar dacă cineva a stricat o mașină sau un dispozitiv îți pare rău și uneori îți scoți sufletul până când descoperi defecțiunea… Dar asta e cu totul altceva. De fapt, aceste sentimente nu le avem față de mașini, ci față de oamenii care le-au făcut și le-au folosit. Sau le pot folosi. Chiar teama de bombele atomice nu reflectă altceva decât frica noastră față de oamenii care le-au făcut și intenționează să le folosească. Și intențiile oamenilor de a construi mașini care să-l împingă pe om pe planul doi provoacă teamă.