Harry Potter și prizonierul din Azkaban

—  Probabil că vrea să ştie mai multe despre Black, făcu Ron. La ora şase seara, Harry şi Ron ieşiră din turn, trecură în fugă pe lângă troli şi se îndreptară spre holul de la intrare.

Hagrid îi aştepta deja acolo.

— Ei bine, Hagrid, zise Ron, probabil că vrei să auzi despre Black, direct de la sursă!

— Ştiu destule despre asta, zise el şi îi conduse afară din castel.

— Oh, făcu Ron, uşor jignit şi descumpănit.

Primul lucru pe care îl văzură de cum intrară în coliba lui Hagrid fu Buckbeak, care îşi întindea aripile pe cuvertura lui Hagrid, ciugulind nişte viermi putreziţi. Întorcând capul, dezgustat de scârboasa privelişte, Harry observă un costum maroniu, atârnat de dulapul lui Hagrid, şi o cravată portocalie, absolut oribilă.

— Pentru ce sunt astea, Hagrid? întrebă Harry.

— Păi, mâine e vineri şi se audiază cazul lui Buckbeak contra „Consiliului pentru Eliminarea Creaturilor Periculoase”. Mergem amândoi la Londra. Am luat două bilete pentru Autobuzul Salvator.

Harry se simţi cam vinovat. Uitase complet că data audierii lui Buckbeak era atât de aproape. Şi, judecând după expresia de pe faţa lui Ron, şi el uitase. Uitaseră şi că îi promiseseră lui Hagrid să îl ajute să pregătească o apărare solidă pentru Buckbeak. „Fulger” le alungase totul din minte.

Hagrid le oferi câte un ceai şi nişte prăjiturele, dar ei refuzară dulciurile cu multă diplomaţie. Aveau de acum destulă experienţă în legătură cu felul în care gătea Hagrid.

— Vreau să discut ceva cu voi, zise Hagrid, aşezându-se între ei şi părând neobişnuit de serios.

— Ce anume? întrebă Harry.

— Despre Hermione, zise Hagrid.

— Ce-i cu ea? zise Ron.

— E într-o stare jalnică, spuse Hagrid. De la Crăciun, a venit de mai multe ori să mă vadă. Se simte îngrozitor de singură. Mai întâi, nu aţi vorbit cu ea din cauza măturii, acum, din cauza motanului…

— … care l-a mâncat pe Pungaşul, completă Ron furios.

— Fiindcă motanul ei a îndrăznit să se poarte ca toate pisicile, continuă Hagrid maliţios. A şi plâns de câteva ori, dacă vreţi să ştiţi… Trece printr-un moment foarte greu. După părerea mea, şi-a luat mai mult decât poate înghiţi. Să înveţe la atâtea materii… Cu toate astea, a mai găsit timp să mă ajute şi pe mine, cu apărarea în sprijinul lui Buckbeak… A găsit ceva extraordinar… Acum sunt convins că Buckbeak mai are o şansă…

— Hagrid, iartă-ne, şi noi ar fi trebuit să te ajutăm, începu Harry, simţindu-se îngrozitor.

— Nu vă condamn pentru asta, zise Hagrid, dând din mână. Dumnezeu ştie că aţi avut multe pe cap. V-am văzut la antrenamente, zi şi noapte… Am vrut totuşi să vă spun despre Hermione. Am crezut că apreciaţi mai mult o prietenie, decât o mătură sau un şobolan… Asta e tot.

Harry şi Ron schimbară priviri vinovate între ei.

— Nici nu ştii cât de îngrijorată a fost când Black era să te omoare, Ron! E o fată foarte bună, Hermione, ascultaţi-mă pe mine… Iar voi nici măcar nu vorbiţi cu ea!

— Dacă ar fi renunţat la motanul ăla, aş fi vorbit cu ea, sări Ron, dar ea îi ţine partea în continuare. E un criminal şi ea nu vrea să audă nici un cuvânt împotriva lui!

— Ei, ce vrei? făcu Hagrid, bătând apropoul. Unii oameni se poartă absolut stupid, când e vorba de animalele lor favorite.

În spatele lui, Buckbeak tocmai scuipa nişte resturi pe perna lui Hagrid.

Cât mai stătură la Hagrid, vorbiră numai despre şansele Cercetaşilor de a câştiga cupa la Vâjthaţ. La ora nouă, Hagrid îi conduse înapoi, la castel.

Când ajunseră în camera de zi, văzură multă lume bulucită în faţa unui bilet de la avizier.