Tronul Lumii Inelare [The Ringworld Throne - ro]

— Alta nu este…

— Este o scuză decentă. Dar ar putea să vorbească cu tine, deoarece…

Se oprise.

— Pentru că nu a rishat cu nimeni din Vehiculul Unu, nu-i aşa?

— Exact.

— Eşti bărbat, Kay…

— Şefa, pur şi simplu, nu ştiu care sunt sentimentele lui Tegger acum. Un asemenea lucru nu li s-a mai întâmplat Roşiilor.

Tegger îşi dăduse drumul fără zgomot de pe turela tunului. Nu se zărea nici o fiinţă prin împrejurimi, iar el sărise atunci când o voce îi şoptise foarte aproape de ureche:

— Ai tot ce-ţi trebuie pentru călătorie?

— Ştergare şi nişte piperpraz, murmură el, stând ghemuit. Săpun. Haine curate. Sabia mea. Am să urmez fluviul, aşa că n-o să am nevoie de gamelă. Pe aceasta am umplut-o cu alcool. S-ar putea dovedi o marfă utilă.

— Nu pentru băut, sper!

— Combustibilul arde, răspunse el, apoi gândi: „Nu este treaba ta!”

— Plănuieşti să omori la-ntâmplare? Sau ceva mai organizat?

— Nu ştiu nimic. Ei trăiesc sub un oraş-uzină, o structură mare, plutitoare. Şoaptă, dacă noi…

— Dacă tu.

— Dacă nu le pot distruge refugiul, nu obţin nimic. Dacă nu… dacă nu pot face ceva… grandios…

— Pentru onoarea ta?

— Da. Ce ar face Warvia? Acum nu mai sunt nimic. Trebuie să fac singur ceva.

— Dorinţa!

— Să distrug Cuibul din Umbră.

— Tu trebuie să te străduieşti.

— Fă-l să cadă! Striveşte-i dedesubt.

— Ar putea fi dificil.

— Dificil?

Tegger îşi ridică pe umeri legătura cu lucruri. Remarcă trei Oameni-Maşină în pielea goală ce intrau în Vehiculul Doi. Nu era nici un pericol, deşi, după aceea, ar fi fost posibil să cerceteze şi celălalt vehicul. Tegger îşi făcu loc printre tufele dese.

Continua să-şi vorbească sieşi sau aerului din jur:

— Dificil. Este imposibil! Nu pot da buzna într-un cuib de Vampiri. Dacă aş reuşi să ajung deasupra lor, în fabrica plutitoare — dar pentru asta ar trebui să zbor.

— Ce ascunde Valavirgillin? îl întrerupse Şoapta.

— Oamenii-Maşină au secretele lor, răspunse Tegger.

— Ştia că tu şi cu Warvia nu veţi rezista ispitei Vampirilor. Totuşi, speră că micuţa ei armată va putea învinge. Cunoaşte ceva pe care nimeni altcineva nu-l mai ştie?

Mintea lui Tegger încerca să se calmeze; geamătul i se ridicase în gât. Îl auziseră. O să-l găsească… Mintea sa, nu trebuia să-şi piardă minţile din cauza isteriilor corpului. Gândeşte!

Primul gând coerent pe care-l avu, după o perioadă de timp, a fost că tocmai auzise primul ordin real al Şoaptei, indiferent de formulare.

Louis Wu, din specia Oamenii Sferei, vizitase tribul lui Ginjerofer. Şi Valavirgillin îl cunoştea… îl cunoştea mai bine, de vreme ce rishathra se număra printre îndeletnicirile ei. Îi destăinuise oare Louis Wu ceva?

Şi o văzuse umblând goală, cu câteva clipe în urmă.

— Trebuie să-şi fi lăsat traista împreună cu hainele. Şoaptă, unde sunt hainele lui Valavirgillin?

— Priveşte de-a lungul ţărmului… acolo. Traista este pe ţărm, dar poţi ajunge la ea cu un băţ.

— Şoaptă, eu nu sunt hoţ! Vreau doar să văd.

— Dar dacă Valavirgillin ascunde cunoştinţe care le-ar fi de folos tovarăşilor ei?

— Informaţia este o proprietate. Nu-i mai răspunse nimeni.

— Am înnebunit? se întrebă cu glas tare.

Spiritul nu-i oferise nimic pe care propria sa minte să nu-l fi născocit. Ce s-ar întâmpla cu el dacă l-ar scoate cineva din minţi? Exista o Şoaptă?

Warvia suferise un şoc teribil. Cum se simţea ea? Adevărul oribil era să ea ar fi putut să fie la fel de ţicnită ca şi el!

Tegger începu să se furişeze prin tufişuri, asemeni unui prădător, prada fiind un rucsac de piele care nu-i aparţinea. După câteva minute se opri şi-şi ciuli urechile, încercând să audă foşnetul tufişurilor, Şoapta sau pe tovarăşii săi. Nimic.

O luase deja razna, dacă ajunsese să suspecteze femeia din specia Oamenilor-Maşină. Acesta era, cu adevărat, războiul lui Valavirgillin. Ea îi implicase pe Demoni, atunci când doar un megaloman ar fi păstrat comanda numai pentru sine. Armele ei valorau cât vieţile lor…

Dar aici erau hainele ei, spălate şi puse la uscat pe tufe, iar rucsacul era agăţat alături. Putea să arunce o privire.

Nu avea nevoie să se arate. Cu vârful săbiei, ajungea până la el. Îl strecură sub curea şi o trase spre el, apoi se târî pe burtă înapoi în tufişuri.

Rucsacul se deschidea simplu, aidoma altora pe care le văzuse, dar, spre deosebire de acelea, acesta avea multe buzunare; în plus, pe dinafară era confecţionat din piele, căptuşită cu o ţesătură foarte fină. Aprinzătorul Valei era la fel de bun ca al lui, fiind adus de neguţători de la o mare depărtare. O pătură, nişte sufertaşe ciudate (goale), o cutie care conţinea săpun lichid, gloanţe şi un pistol descărcat.