K. PRUTKOV — inginer: cugetarea nr. 33
„24 iulie. Stau în camera informațională, înconjurat de traductori cu „coiful lui Monomah” pe cap. Îmi scriu jurnalul, pentru că, efectiv, n-am ce face. Săptămâna asta va trebui să și dorm tot aici, în cameră, pe patul pliant.
Stau pe scaun și meditez.
O carcasă din oase tubulare, cocoloașe maleabile de proteine, cuprinzând în ele ceea ce savanții și inginerii se străduiesc să analizeze și să reproducă în scheme logice și modele electronice. Viața, un sistem complex, care acționează fără întrerupere și se află într-o permanentă schimbare, transformare. În fiecare secundă pătrund în el milioane de informații, prin terminațiile nervoase ale ochilor, urechilor, pielii, nasului, limbii, transformându-se în impulsuri electrice. Dacă le intensifici, poți auzi în difuzor zgomotul caracteristic: drr-r… drrr… Rafalele ca de mitralieră ale impulsurilor se ramifică prin nervi, se intensifică sau se suprimă unele pe altele, se însumează, se opresc în celulele memoriei. Creierul, acest computer uriaș, le sortează, le compară cu înregistrările chimice ale programului intern în care este cuprins totuclass="underline" visuri și dorințe, datorie și țel, instinctul de autoconservare și foamea, dragostea și ura, obiceiurile și cunoștințele, superstițiile și curiozitatea. Pe baza lor elaborează comenzile pentru organele de execuție. Și oamenii vorbesc, aleargă, se sărută, scriu versuri și denunțuri, zboară în Cosmos, se scarpină la ceafă, împușcă, apasă pe butoane, cresc copii, cad pe gânduri…
Dar ce este mai important, care este factorul principal?
În mintea mea începe să se contureze metoda sintezei dirijate a omului. Se poate introduce o informație suplimentară, modificând prin aceasta forma și conținutul omului. Asta se va realiza. Spre asta se tinde. Dar ce informație să introduci? Ce modificări să faci? Să mă iau, de pildă, pe mine. Să presupunem că mașina o să mă sintetizeze. Ce aș vrea să îndrept la persoana mea?
Nu poți s-o spui dintr-odată. M-am obișnuit cu mine. Mă preocupă mult mai mult cei din jurul meu, decât propria-mi persoană… În privința asta, toți suntem la fel. Știm foarte bine ce vrem de la cei din jur. Vrem ca ei să nu ne otrăvească viața. Dar ce vrem de la noi înșine?
Nu există „Caiet de Sarcini” pentru om. Pentru orice aparat există, dar pentru om nu.
Aseară am avut următoarea discuție:
— Spune-mi, Lena, cam ce băiat ai vrea tu să ai?
— Dar… de ce?
— Uite așa, cum ai vrea să fie când va fi mare, de pildă.
— Frumos, sănătos, inteligent, chiar talentat… cinstit și generos. Să fie de statura ta, să zicem… Nu, ceva mai înalt! Aș vrea să devină violonist, iar eu să mă duc la concertele lui, să-l ascult. Aș vrea să semene cu… Ei, doamne, dar ce-ți veni să vorbești despre asemenea lucruri? Nu înțeleg. Te-ai decis să-mi ceri mâna! Da? Ce interesant! Ia-o de la început, după toate regulile. Nu e exclus să fim de acord. Ei?
— M… m… să vezi, am întrebat așa… în general…
— Aha, în general! Fiul ca noțiune abstractă, da?
— Exact.
— Atunci trebuie să discuți această problemă cu o femeie abstractă și nu cu mine!
E uimitor cât de concret percep femeile totul.
De fapt, din tot ce a spus ea, se poate desprinde o însușire: să fie inteligent. Or la asta mă pricep.
Gândirea logică a oamenilor funcționează mult mai prost decât la sistemele electronice. Viteza de prelucrare a informației este mizerabilă: 15–20 puncte pe secundă. De aceea ești nevoit aproape tot timpul să conectezi „liniile de frânare”. Pune-i pe neașteptate unui om o întrebare ceva mai complicată și vei auzi drept răspuns: „Cum?” sau „Poftim?” Asta nu înseamnă că interlocutorul e tare de ureche, ci pur și simplu că, în timp ce repeți întrebarea, el raționează cu febrilitate ce să răspundă. Uneori și acest interval de timp este insuficient și atunci îl auzi spunându-ți: „Mm-m… să vedeți… cum să vă spun… e-e… Cum să vă explic mai bine acest lucru… cert este că”… În cadrul mașinilor, de această treabă se ocupă celulele formate din condensatori și rezistențe etc. Dar mașinile n-au nevoie să amâne răspunsul mai mult de câteva miimi de secundă…
Am să fac o pauză. Să fumez o țigară! Am amorțit stând jos. Să iau puțin aer!
Dimineața seamăn cu un cântec de vioară. Vegetația e plină de prospețime, cerul albastru, aerul pur… Ceva mai încolo, Pașa Pukin, lăcătuș, mare pilangiu și șmecher, se îndreaptă prin parc spre garajul institutului. Își poartă cu bărbăție, pe umerii căzuți, blestemul renumelui său. Ia să fac o încercare cu eclass="underline"
— Spune-mi, Pașa, ce ceri tu de la viață, într-o dimineață ca asta?
— Valentin Vasilievici! Lăcătușul parcă se așteptase la întrebarea asta. Mă privi plin de entuziasm și cu sinceritate. Dumneavoastră vă pot spune deschis: zece ruble până la leafă! Zău vi le dau înapoi!
Descumpănit de răspunsul său, am scos zece ruble, i le-am dat și, abia după aceea, mi-am adus aminte că Pașa nu și-a plătit datoriile niciodată, nimănui.
— Mulțumesc, Valentin Vasilievici, n-o să uit asta niciodată! Pukin ascunse în grabă banii. Pe fața lui cam buhăită se putea citi regretul că nu ceruse mai mult. Dar dumneavoastră ce cereți de la viață, într-o asemenea dimineață?
— M-m… de fapt… să vezi… hai să zicem… măcar să-mi capăt banii înapoi.
— N-am să vă rămân dator! și Pașa o porni mai departe.
