The Negotiator. Negociatorul
- Автор: Форсайт Фредерик
- Год: 1992
- Язык: Română
- Жанр: Другие детективы
Электронная книга - «The Negotiator. Negociatorul». Краткое содержание книги:
— Dar oamenii aceştia? întrebă Odell.
— Oricine ar fi ei, au un mare dezavantaj, care poate să fie ori în favoarea, ori în defavoarea noastră. Guerilele din America Centrală şi de Sud, Mafia din Sicilia, Camorra din Calabria, muntenii din Sardinia sau Hezballah din sudul Beirutului acţionează cu toţii la ei acasă, unde se simt în siguranţă. Ei nu ucid, pentru că nu au nici o grabă. Pot să reziste o veşnicie. Dar oamenii noştri sunt ascunşi în Marea Britanie; un mediu foarte ostil pentru ei. Aşa că sunt deja în tensiune. Vor dori să încheie afacerea cât mai repede şi să şteargă putina, ceea ce este foarte bine. Dar dacă sunt mânaţi de teama unei descoperiri iminente, pot să renunţe şi să îşi ia tălpăşiţa. Lăsând în urma lor un trup neînsufleţit, ceea ce este foarte rău.
— Sunteţi dispus să negociaţi cu ei? îl întrebă Reed.
— Dacă e posibil. Dacă au să intre în contact, tot trebuie s‑o facă cineva.
— Mi se întoarce stomacul pe dos la gândul de a plăti bani unor lepădături ca astea, zise Philip Kelly de la Departamentul de Investiţii în Criminalistică al FBI‑ului. Oamenii ajung la Birou din locuri diferite. Kelly venea de la departamentul poliţiei din New York.
— Criminalii profesionişti sunt mai îndurători decât fanaticii? întrebă Brad Johnson.
— Nici un răpitor nu e îndurător, îi răspunse Quinn scurt. E cea mai murdară dintre crime. Să sperăm că sunt destul de lacomi.
Michael Odell aruncă o privire spre colegii lui, care încuviinţară cu toţii printr‑o clătinare a capului.
— Domnule Quinn, vreţi să încercaţi să negociaţi eliberarea băiatului?
— Presupunând că cei care l‑au răpit au să ne contacteze, da. Cu anumite condiţii.
— Bineînţeles. Să le auzim.
— Eu nu lucrez pentru guvernul SUA. Vom colabora în toate acţiunile, dar eu lucrez pentru părinţi. Numai pentru ei.
— De acord.
— Am să acţionez de la Londra, nu de aici. E prea departe. Fără amănunte în presă, fără publicitate, fără tămbălău. O să am apartamentul meu şi telefoanele necesare. Şi o să am întâietate în procesul de negociere şi asta trebuie convenit cu Londra. N‑am chef de nici o dispută cu Scotland Yardul.
Odell îi aruncă o privire Secretarului de stat.
— Cred că o să reuşim să convingem guvernul britanic să‑şi dea acordul, spuse Donaldson. Ei au să aibă întâietate la cercetările judiciare, care vor continua în paralel cu negocierile directe. Altceva?
— Voi acţiona cum consider eu de cuviinţă şi voi lua personal hotărâri asupra modului de a trata cu respectivii. S‑ar putea să fie necesar să dăm nişte bani în schimb. Trebuie să‑mi fie puşi la dispoziţie. Sarcina mea este să aduc înapoi băiatul. Asta‑i tot. După ce au să‑l elibereze, sunteţi liberi să‑i urmăriţi până la capătul pământului.
— Oho, asta o să şi facem, zise Kelly cu o voce ameninţătoare.
— În privinţa banilor nu‑i nici o problemă, spuse Hubert Reed. Înţelegeţi că nu există nici o limită financiară pentru ceea ce va trebui să plătim.
Quinn rămase tăcut, deşi îşi dădea seama că a le spune aşa ceva răpitorilor era cea mai proastă dintre metode.
— Nu vreau nici o îmbulzeală, nici o urmărire, nici un fel de iniţiative particulare. Şi, înainte de a pleca, vreau să mă întâlnesc cu Preşedintele Cdrmack. Între patru ochi.
— Dar e vorba de Preşedintele Statelor Unite, exclamă Lee Alexander de la CIA.
— Care este părintele ostaticului, îi răspunse Quinn. Trebuie să aflu nişte amănunte despre Simon Cormack pe care numai el poate să mi le dea.
— Este foarte deznădăjduit, spuse Odell. Nu se poate să‑l laşi în pace?
— După experienţa mea, părinţii simt întotdeauna nevoia de a vorbi cu cineva, fie el şi un străin. Aveţi încredere în mine.
Chiar în momentul în care pronunţa aceste cuvinte, Quinn îşi dădu seama că nu era nici o speranţă pentru aşa ceva.
Odell oftă.
— Am să văd ce pot să fac. Jim, vrei să lămureşti tu totul cu Londra? Anunţă‑i de sosirea lui Quinn. Spune‑le ce doreşte dumnealui. Şi trebuie să îi facă cineva rost de nişte haine. Domnule Quinn, vreţi să folosiţi toaleta de la capătul holului ca să vă învioraţi? Eu o să vorbesc cu Preşedintele. Cum se poate ajunge cel mai rapid la Londra?
— Cu Concordul care pleacă de la Dulles peste trei ore, îi răspunse Weintraub fără ezitare.
— Reţineţi un loc în el, spuse Odell şi se ridică în picioare.
Ceilalţi îi urmară exemplul.
La ora 10.00 dimineaţa, Nigel Cramer prezenta ultimele noutăţi comitetului COBRA de la Whitehall. Centrul de înmatriculare a vehiculelor şi a şoferilor din Swansea făcuse o descoperire. Un individ care purta acelaşi nume ca şi fostul proprietar al Tranzitului cumpărase şi înscrisese în circulaţie o altă furgonetă, o Sherpa, cu o lună în urmă. De data aceasta exista o adresă, în Leicester. Comandantul Williams, şeful O.S. 13 şi anchetatorul oficial, era deja pe drum cu un elicopter al poliţiei. Dacă individul nu mai avea Tranzitul însemna că îl vânduse altcuiva. Nu se înregistrase nici o reclamaţie că ar fi fost furat.
După conferinţă, Sir Harry Marriott îl luă deoparte pe Cramer.
— Washingtonul vrea să conducă negocierile, dacă au să aibă loc, îi spuse el. Îşi trimit un om aici în acest scop.
— Domnule ministru de interne, trebuie să insist ca Met‑ul să aibă întâietate în toate domeniile, îi spuse Cramer. Vreau să utilizez doi oameni de la divizia informaţiilor în criminalistică ca negociatori. Aici nu‑i teritoriu american.
— Regret, îi răspunse Sir Harry. Trebuie să te contrazic în chestia asta. Am stabilit deja cu Downing Street. Dacă aşa vor ei, opinia este că trebuie să‑i lăsăm să facă cum vor.
Cramer era jignit, dar apucase deja să‑şi exprime protestul. Pierderea iniţiativei în cadrul negocierilor îl determina pur şi simplu să fie şi mai hotărât să rezolve răpirea, descoperindu‑i pe cei care o comiseseră pe baza activităţii detectivilor poliţiei.
— Îmi permiteţi să vă întreb cine‑i omul lor, domnule ministru de interne?
— După cât se pare, e un individ cu numele de Quinn.
— Quinn?
— Da. Ai auzit de el?
— Sigur că da, domnule ministru de interne. A lucrat la o firmă de la Lloyd's. Credeam că s‑a retras.
— Păi, Washingtonul zice că a revenit. E bun?
— Extrem de bun. Are o reputaţie excelentă în cinci ţări, inclusiv în Irlanda. Cu ocazia respectivă l‑am şi cunoscut. Victima era un cetăţean britanic, un om de afaceri pe care au pus mâna nişte ticăloşi de la Armata Irlandeză.
Cramer simţi că i se lua o piatră de pe inimă. Se temuse că era vorba de cine ştie ce teoretician comportamentalist care ar fi fost uluit să descopere că englezii îşi conduceau maşinile pe partea stingă.
— Splendid, exclamă Sir Harry. Deci, cred că putem să îi aprobăm elegant în punctul acesta. Colaborarea noastră totală, în regulă?
Ministrul de interne, care auzise şi el de sistemul de detectare CAG deşi ar fi pronunţat şi scris primul cuvânt „cur" nu‑i displăcea deloc cererea Washingtonului. La urma urmelor, dacă ar fi dat ceva greş...
Quinn fu poftit în biroul personal de la etajul doi al Locuinţei executive la o oră după ce plecase din Sala Cabinetului. Odell îl condusese personal, nu printre tufele de ilice şi buxuşi din Grădina Trandafirilor, ci prin coridorul de la subsol care, la capătul unei scări, dădea în coridorul de la parterul locuinţei. În prezent asupra grădinii erau aţintite obiectivele camerelor de luat vederi de la distanţă Long Tom, care puteau filma chiar şi de la o depărtare de o jumătate de milă.
Preşedintele Cormack era îmbrăcat într‑un costum de culoare închisă şi arăta palid şi obosit, încordarea nervoasă fiind vizibilă în cutele de sub gură şi pungile de sub ochi. După ce dădu mâna, îi făcu un semn vicepreşedintelui şi acesta se retrase.