Căpitanul de cursă lungă
- Автор: Константин Теодор
- Язык: Română
- Жанр: Шпионские детективы
Электронная книга - «Căpitanul de cursă lungă». Краткое содержание книги:
Recomandându-se unei agente din România că ar fi şeful arhivei Ministerului de Externe, maiorul Mănăilă se lasă recrutat de trustul Nebel. De aici înainte toată atenţia cititorului este îndreptată către enigmele pe care Mănăilă trebuie să le rezolve pentru a putea destrăma cuibul de spioni. Ritmul alert şi situaţiile la limită în care este pus ofiţerul de contraspionaj se împletesc armonios pentru a putea oferi cititorului o lectură palpitantă şi memorabilă.
Theodor Constantin s-a născut la Brăila (oraşul de pe Dunăre unde se desfăşoară acţiunea romanelor din seria Trustul Nebel) în 1910. Rămas orfan de tată la vârsta de 7 ani, autorul şi-a trăit copilăria între zidurile unui orfelinat, unde mama sa a fost nevoită să-l abandoneze, deoarece nu mai putea să-l crească. Experienţa avută între zidurile reci ale instituţiei l-a ambiţionat şi l-a întărit pentru tot ceea ce a trăit mai apoi în viaţă: războiul cu ororile sale, deportarea iubitei în Transnistria, lupta pentru afirmare şi chiar nerecunoştinţa unui fiu rebel.
- Ce te-ai oprit? Doar dacă, ce? insistă Ducu.
- Doar dacă cea de-a doua telegramă a fost expediată de către altcineva, şi nu de şeful ei.
- De ce crezi că a doua telegramă n-a fost expediată de şeful ei, şi de ce nu prima? Textul acestei telegrame e mai mult decât elocvent: mi-ai transmis o informaţie care numai în parte este exactă. Verifică încă o dată ce-i cu Ciupercă. Sună aceasta ca un ordin?
- Sună!
- Şi nu crezi că de vreme ce tocmai în această telegramă corespondentul Catinei foloseşte cifrul - a cărui cheie ai descoperit-o în piesa de şah - este tocmai acela de care ea asculta?
- Dar în acest caz cine i-a telegrafiat prima dată?
- Va să zică, ne întoarcem de unde am plecat. Să fie oare un cerc vicios? Eu cred că nu.
- Ai găsit explicaţia, Ducule?
- Ţi-am spus că nu. Dar ne-am înţeles, mi se pare, că eu sunt acela care pune întrebări.
- Poftim! Pune-le!
- Ei bine, ia să-mi răspunzi! Acuma, tot crezi că ambele telegrame au fost scrise de una şi aceeaşi persoană?
- Nu!
- ...Şi cine crezi că e şeful? Acel care a trimis prima sau acela care a trimis a doua telegramă?
- M-aş asocia părerii tale că cel care a trimis-o pe a doua.
- Bun! Dar dacă aşa se prezintă lucrurile, nu înseamnă că rezidentul, şeful ei, habar nu a avut că ea plecase cu geologii?
- Cam asta s-ar deduce. Altfel i-ar fi expediat telegrama în tabără.
- În acest caz ce motive trebuie să fi avut să plece cu geologii?
- Poate o iniţiativă personală.
- De ce nu l-a anunţat pe acela de la care primeşte ordin?
- Ştiu eu! Să zicem că nu a apucat s-o facă. Să zicem că ocazia i s-a ivit pe neaşteptate şi, dându-şi seama că-i picase o adevărată pleaşcă, n-a vrut să piardă eventual ocazia, aşteptând aprobarea rezidentului.
- Să zicem că a fost o iniţiativă personală. Să zicem că a avut de gând să anunţe mai sus ceva mai târziu şi că, din anumite motive, nu apucase s-o facă. Dar eu te întreb: Cum se explică, Bogdane, că n-a avut timp să-l anunţe pe rezident, dar, în schimb, şi-a găsit timp să vestească pe altcineva?
- Te referi la acela care i-a trimis prima telegramă?
- La el.
- Poate că a fost la mijloc vreo complicaţie sufletistă.
- Complicaţii "sufletiste"? Ia mai slăbeşte-mă, fiule!
- Atunci?
- Iarăşi pui întrebări. Întrebările - ne-am înţeles - eu le pun. Tu n-ai dreptul decât să răspunzi. Deci, te întreb: Ce părere ai tu de iniţiativa Catinei? Adică, de a da curs invitaţiei găgăuţului de geolog?
- Ştiu la ce te gândeşti. Că a acceptat propunerea geologului fiindcă a primit ordin. Dar nu de la acela de la care primea ordine în mod obişnuit.
- În cazul acesta, revin la întrebarea de mai înainte: Cine i-a trimis prima telegramă care, după toate probabilităţile, era tot un ordin? Ordinul de a părăsi tabăra geologilor?
- Acela care îi ceruse să primească propunerea geologului şef Dobre.
- Şi în cazul acesta cine a asasinat-o?
Bogdan din nou îşi trosni degetele.
- Cine? Rezidentul personal sau printr-un complice.
- Şi de ce?
- Fiindcă, între timp, a descoperit că agenta lui, Catina, lucrează pe două fronturi. Pentru el şi pentru altcineva, direct interesat în expediţia geologilor.
- Imposibil, Bogdane!
- De ce?
- Fiindcă atunci când a fost expediată cea de-a doua telegramă Catina deja fusese lichidată. E absurd să credem că acela care a lichidat-o direct sau prin intermediar i-a trimis acasă o telegramă, şi încă una cifrată. De vreme ce o omorâse, putea să-şi dea seama că mai devreme sau mai târziu telegrama avea să ajungă în mâinile noastre. Nu ţine, băieţaş, nu ţine, vorba ta.
- Să mă ia dracu', Ducule, dacă n-a început să mă doară capul. Nu înţeleg şi pace de ce a fost suprimată Catina.
- Păi vezi? Ţi-am spus de la început că dacă am şti de ce a fost lichidată, nu ar mai fi nevoie să căutăm acul în carul cu fân. L-am găsi, în cel mai rău caz, într-o traistă. Şi, poate, cu această ocazie am ajunge să găsim răspuns şi la cealaltă întrebare, esenţială: Ce urmăresc, de fapt, celelalte lepădături, atât acelea pe care le cunoaştem cât, mai ales, acelea despre care încă nu ştim nimic. De pildă, Champignon, Bernhard.
- Ai dreptate. E mai logic să presupunem că toate firele sunt ţinute de una şi aceeaşi persoană. Dar, în acest caz, măi Ducule, cum dracu' aflăm de ce a fost ucisă Catina?
- Cum? Inductiv, băiatule, nu deductiv. Doar tu ai spus că va trebui să începem prin a căuta acul în cărui cu fân.
- În regulă, atunci. Să-i căutăm. În altă ordine de idei, nu mi-ai spus, bătrâne, cum merge amorul tău cu vampa.
- Merge!.. Merge!.. Merge ca pe roate.
CAPITOLUL IX
- Îţi scoţi, mă, pălăria?
- Gata, bătrâne, mi-o scot. Dar bine, diavole, de ce nu mi-ai spus de la început?
- Tu ştii cum sunt eu. Întâi cumpăr şi apoi vând.
- Şi cum a fost?
- Totul datorită Micăi. Zău că merită o masă la Capsa.
- Haide, dă-i drumul. Nu mă mai fierbe în zeama mea.
- Închipuie-ţi, Mica a încercat să mă verifice.
- Cum, adică?
- A vrut să verifice dacă, într-adevăr, lucrez la Externe.
- Ei, şi cum a încercat să te verifice?
- M-a căutat la minister, la numărul pe care i l-am dat. Şi când i s-a răspuns "un moment", a închis. Dar să vezi, nu s-a mulţumit numai cu atât. Alaltăieri, dumneaei se postează pe bulevardul 6 Martie, peste drum de clădirea Ministerului, cam cu vreo douăzeci de minute înainte de ora când funcţionarii lasă lucrul. Oprişan şi-a dat imediat seama ce caută acolo şi mi-a telefonat. Ce a urmat după aceea e uşor de înţeles.
- Ai ieşit şi tu o dată cu ceilalţi salariaţi.
- Exact. M-a zărit imediat. Eu însă m-am prefăcut că n-o observ. Acolo e şi staţia de troleibuze. S-a urcat în 85. M-am urcat şi eu. Am "descoperit-o" abia după câteva staţii. "Mica, tu? Ce bine îmi pare că te întâlnesc, m-am bucurat eu. De unde vii?". "De la o prietenă. Dar tu de unde vii?" "De la slujbă, de unde vrei să vin la ora asta?"
Ei, n-am să-ţi reproduc acum tot ce i-am spus şi ce mi-a răspuns. Am invitat-o la masă. În restaurant, ca s-o scutesc să mai continue verificarea, dintr-o dată mi-am amintit că trebuia să dau un telefon undeva. Ghinion însă. Nu găseam şi pace hârtia pe care îmi însemnasem numărul de telefon. Tot căutând-o şi scoţând din buzunar portofelul şi diverse alte carnete, la un moment dat am "scăpat" pe masă "legitimaţia" de intrare în minister. Bineînţeles n-am observat. M-am scuzat şi am dat fuga să telefonez. În lipsa mea, Mica nu a putut rezista tentaţiei. A luat legitimaţia, a deschis-o şi astfel s-a putut convinge că lucrez în cadrul ministerului.
Trebuie să-ţi spun că după aceea a devenit şi mai tandră. Atât de tandră, încât atunci când a trebuit să ne despărţim, m-a întrebat dacă ne vedem şi deseară. Ei bine, ce crezi că i-am răspuns?
- Habar n-am!
- I-am răspuns aşa, băieţaş: "Dragă fată, dacă te mulţumeşti cu o friptură şi o sticlă de bere, ne putem vedea şi deseară. Ţi-o mărturisesc cinstit: nu prea sunt în franci. Până mă achit de datorii - ştii, taxa vamală pentru maşină - o duc cam zgâriat. Prietenul meu - adică tu - e el băiat bun, dar vrea banii. El m-a împrumutat. Parcă ţi-am, spus. De altfel, îl înţeleg. Are şi el nevoie. E mai tânăr decât mine şi vrea şi el să trăiască. Naiba să-i ia de bani! Dacă nu ai atâţia câţi îţi trebuie, îţi vine să te întrebi de ce mai trăieşti". Da, Bogdane, aşa i-am vorbit şi, crede-mă, m-a ascultat cu multă atenţie. Prudentă, a căutat să schimbe vorba. Mi-a spus că la ea omul contează, nu banii. Seara, ne-am văzut din nou. A fost foarte tandră şi am petrecut amândoi o seară agreabilă. Ne-am jucat fiecare rolul admirabil. Pe-al meu l-am jucat atât de bine, încât îmi venea să-mi scot singur pălăria.