Planeta cu sapte masti

Popularitatea de care mă bucur în rândurile acestor oameni de știință se explică prin doi factori principali: capacitatea mea de a-i asculta și varietatea sticlelor de alcool pe care le posed. Ultimul factor precumpănește probabil în ce-l privește pe Blanc, pentru că e destul de puțin locvace în stare normală, deși capabil, la anumite prilejuri, să se lanseze într-un discurs interminabil și întotdeauna dramatic.

Din când în când, pe la șase sau șapte seara, îi place să traverseze strada Jussieu, să treacă pe sub portalul monumental care împodobește clădirea, să calce pe caldarâmul istoric al curții de fermă spre care dau ferestrele mele și să bea, când îi trăsnește, câte un burbon.

N-am putut să-l învăț niciodată să se anunțe printr-un telefon. I se întâmplă, prin urmare, să găsească ușa încuiată. În ce mă privește, mă împac destul de bine cu caracterul imprevizibil al. intruziunilor lui. Ca mai toți celibatarii, am tendința naturală de a nu mă opri din lucru și el îmi oferă prilejul unei recreații. Dacă ar avea grijă să telefoneze, l-aș trimite de cele mai multe ori la plimbare, pretextând că sunt în urmă cu lucrul. Nu că n-aș avea chef să-l văd, dar adevărul e că am întotdeauna prea multe de făcut. Pe când așa, când bate la ușă, sunt nevoit să-i deschid, iar, când se instalează, să-i fac conversație.

În seara memorabilă în care a ridicat vălul ce ascundea până atunci una dintre cele mai de seamă enigme ale Universului a sosit mai târziu decât de obicei, pe la orele nouă. A intrat fără să bată la ușă și a năvălit în biroul meu. Mi-am ridicat privirile de pe tratatul de aplicație a corelațiilor multiple la definirea coeficienților tehnici, pe care încercam, nu fără greu-tate, să-l mistui, și am văzut îndată că nu se găsea în apele lui. Era palid, ochelarii rotunzi, cu triplu focar, îi jucau pe nas. Mâinile-i tremurară când se agită neîndemânatic pentru a-și turna într-un pahar o bună doză de burbon, pe care o sorbi dintr-o înghițitură. Mă privi rătăcit și-mi aruncă pe neașteptate:

— Am dat de Dumnezeu.

Vedeți, Blanc nu-i omul care să se pasioneze pentru probleme metafizice sau savantul înclinat spre misticism, ca regretatul Oppenheimer. E un raționalist și un materialist serios, nițel marcat de marxism, ca mulți dintre oamenii de știință ai generației sale.

Mi-am reaprins pipa cu grijă, am netezit cenușa și m-am silit să iau un aer degajat, elaborând totodată, în mine, un diagnostic.

— Și unde a avut loc interesanta întâlnire? am întrebat.

— În laboratorul meu, a zis răgușit.

Surmenaj, mi-am spus. Mai devreme sau mai târziu, supravoltate, cele mai bune creiere sfârșesc prin a nu rezista. De obicei, câteva săptămâni de odihnă și, la nevoie, puțină chimioterapie, ajung pentru a restabili lucrurile. Dar când se declară criza, puțină simpatie omenească nu-i de disprețuit. Mi-am închis tratatul, în vreme ce Blanc se prăbușea într-un fotoliu, adăugând:

— Și Dumnezeu a murit.

Am așteptat. Ținând seama de starea lui de ațâțare, tirada putea fi lungă. Morfolea buza paharului, silindu-se să sugă ultima picătură de burbon.

— Știi, zise el, că de la un timp încoace lucrez pe viruși. Cercetarea mea e de natură teoretică, mai degrabă decât practică. Mă interesez de originea lor. Într-adevăr, sunt temeiuri serioase pentru a presupune că n-au avut dintotdeauna înfățișarea de azi și că reprezintă descendenții degenerați ai unei specii dispărute. În starea actuală sunt niște compuși chimici destul de complecși, pe bază de ADN sau ARN, adică de acid dezoxiribonucleic sau, pur și simplu, ribonucleic. Un virus ca al mozaicului tutunului e compus dintr-o lungă moleculă de ARN, înconjurată de o teacă de proteine. Există zeci de mii, dacă nu milioane de feluri de viruși. Unii se află la originea unor boli, mai mult sau mai puțin grave, ca frigurile galbene, turbarea sau gripa dar, din fericire, cei mai mulți sunt aproape inofensivi. Virușii au fost multă vreme considerați drept o formă intermediară între materia neînsuflețită și materia vie, drept legătura dintre chimie și biologie, dacă preferi și, din pricina asta, au fost copiii favoriți ai filosofilor. Proprietățile lor derivă din cele două categorii sau din cele două științe. Chimistul poate, în unele condiții, să efectueze sinteza lor și, în ce-l privește, biologul le poate constata proliferarea într-un mediu favorabil. Mediul ăsta e, în mod necesar, o celulă vie. Așadar, teoria conform căreia virușii ar putea fi veriga care ne lipsește între materia inertă și viață, dacă ținem să păstrăm delimitarea asta scolastică, n-are nici un temei. În absența vieții virușii ar fi cu desăvârșire incapabili să se reproducă. Ei sunt, în exclusivitate, paraziți. Prin compoziția lor seamănă mult cu ciudata parte a nu-cleului celulei care poartă caracterele ereditare, gena. Se introduc printr-un proces destul de complex într-o celulă, apoi în nucleul ei. De acolo, silesc celula infectată să fabrice niște compuși moleculari întrutotul asemănători cu ai lor. Îi interzic astfel să-și continuie funcțiunile normale. O celulă e un fel de uzină, una dintre numeroasele ei funcțiuni fiind aceea de a se reproduce pe ea însăși, cu tot capitalul ei genetic. Virușii iau cumva pârghiile de conducere și o fac să funcționeze în folosul lor. Atunci când a produs un anumit număr de viruși, celula plesnește. Câteva sute de noi viruși, semănând toți cu cel dintâi, în afara cazului unei mutații, se împrăștie astfel în natură, adică, în genere, într-un organism. Celulele vecine sunt infectate și procesul continuă până ce organismul moare sau elimină virușii. Celulele nu sunt lipsite de apărare, iar organismele, încă și mai puțin. Celulele opun virușilor, ades cu succes, o substanță specifică, putând să-i neutralizeze și numită interferon. Pe de altă parte, mulți viruși sunt foarte sensibili la căldură și nu rezistă la o temperatură de peste 40°. Febra e deci un excelent mijloc de luptă împotriva unei infecții virale. În treacăt fie spus, poate că trebuie să vedem în faptul ăsta una dintre pricinile pentru care, pe scara evoluției, animalele cu sânge cald au luat-o înaintea animalelor cu sânge rece.