Harry Potter şi piatra filozofală

Harry împrumută pana de la Ron şi scrise: Cu multă plăcere, ne vedem după-amiază.

Împături biletul şi îl trimise înapoi, cu Hedwig.

Era foarte bine că mergea la Hagrid să ia ceaiul, ca să se mai bine dispună, fiindcă lecţia despre poţiuni se dovedi o catastrofă. La banchetul de deschidere, lui Harry i se păruse că profesorul Plesneală nu prea îl avea la inimă, la sfârşitul cursului despre poţiuni magice, nu mai avu nici o îndoială. Nu numai că nu-l plăcea, îl ura, chiar!

Cursurile despre poţiuni se ţineau în pivniţa castelului. Era mult mai rece ca în restul castelului era chiar înspăimântător, cu borcănaşele cu animale puse în formol, aliniate pe peretele din spate.

La fel ca Flitwick, profesorul Plesneală îşi începu ora, strigând catalogul. Şi tot la fel ca Flitwick, făcu o pauză, când ajunse la numele lui Harry.

— Da, da… Harry Potter, noua noastră celebritate! zise el, cât putu mai ironic.

Draco Reacredinţă si prietenii lui, Crabbe si Goyle, chicotiră pe înfundate. După ce strigă catalogul, profesorul Plesneală îşi roti privirile prin clasă. Şi el avea ochi negri ca tăciunele, ca ai lui Hagrid, dar nu avea nici pe departe căldura din ochii acestuia din urmă. Ochii lui erau reci şi lipsiţi de orice expresie, amintind de nişte tunele lungi şi întunecoase.

— Sunteţi aici ca să învăţaţi această ştiinţă subtilă şi arta combinării diferitelor substanţe în poţiuni magice, deosebit de puternice.

Ca şi profesoara McGonagall, profesorul Plesneală ştia să ţină clasa sub control. Deşi vorbea încet, copiii nu scăpau nici un cuvânt din cele spuse de el.

— Fiindcă aici se foloseşte foarte puţin sau chiar deloc acea baghetă magică stupidă, mulţi dintre voi s-ar putea să creadă că nu e vorba despre magie. Nici nu mă aştept să înţelegeţi frumuseţea ceaunelor în clocot sau fierbând mocnit, aromele pe care le degajă şi puterea acestor lichide care urcă prin vene, înceţoşând mintea şi înnebunind simţurile… Vă pot învăţa cum să îmbuteliaţi faima, cum să dospiţi gloria şi chiar cum să păcăliţi moartea, dacă nu sunteţi şi voi o grămadă de prostănaci, ca toţi cei pe care i-am avut până acum!

Se lasă o tăcere înmormântală după acest mic discurs. Harry şi Ron schimbară priviri complice, ridicând din sprâncene. Hermione Granger de-abia mai putea sta pe scaun de nerăbdare, vrând să îi dovedească profesorului că ea nu era o prostănacă.

— Potter! strigă profesorul Plesneală. Ce obţinem dacă adăugăm rădăcină pisată de stânjenel la o infuzie de cari?

— Rădăcină pisată de ce la o infuzie din care? întrebă Harry, uitându-se la Ron, care rămăsese la fel de perplex ca şi el.

Atât aştepta Hermione. Ridică imediat mâna.

— Nu ştiu, domnule profesor, zise Harry.

Profesorul Plesneală rânji satisfăcut.

— Ţţţ! Ca să vezi, faima nu-i totul pe lumea asta! îl ironiză el pe Harry.

Nici măcar nu se uită în direcţia Hermionei.

— Să mai încercăm, Potter. Ce-ai zice dacă ţi-aş spune să-mi găseşti un bezoar? Ai şti unde?

Hermione ridică mâna cât putu ea de sus, fără să se ridice de pe scaun, dar Harry nu avea nici cea mai mică idee nici măcar ce era aia bezoar. Încerca din răsputeri să nu privească în direcţia lui Draco, Crabbe şi Goyle, care se stricau de atâta râs.

— Nu ştiu, domnule, zise iar Harry.

— Aşa mă gândeam şi eu, domnule Harry Potter, că nu ai pus mâna pe vreo carte înainte de a veni aici.

Harry se strădui să privească drept în ochii aceia răi şi reci. Ba se uitase prin cărţi, când era la familia Dursley, dar cum de credea profesorul Plesneală că era el în stare să reţină tot ce scria în manualul „O mie de ierburi magice şi soiuri de ciuperci”?

Profesorul Plesneală continua să ignore mâna ridicată a Hermionei.

— Care este diferenţa, Potter, între iarba dracului şi tabac?