Harry Potter şi Camera Secretelor

Clocotind, Nick Aproape-Făr-de-Cap puse scrisoarea de-o parte.

— Doi centimetri de piele şi tendon care îmi ţin capul pe umeri, Harry! Cei mai mulţi ar crede că asta înseamnă decapitat, dar nu, nu şi Sir Decapitat-Cum-Trebuie-Podmore!

Nick Aproape-Făr-de-Cap trase de câteva ori aer în piept şi apoi spuse, pe un ton mai calm:

— Dar pe tine, ce te nelinişteşte? Pot să te ajut cu ceva?

— Nu, zise Harry. Doar în cazul în care poţi să-mi spui de unde pot să fac rost gratis de şapte mături Nimbus 2001 pentru meciul nostru împotriva echipei Vipe…

Restul propoziţiei lui Harry fu acoperit de un mieunat subţire, care venea de undeva, de la gleznele sale. Privi în jos şi se trezi uitându-se fix în nişte ochi galbeni, ca nişte lămpi. Era Doamna Norris, pisica gri, scheletică, pe care Argus Filch, supraveghetorul, o folosea ca pe un fel de sergent, în războiul lui nesfârşit împotriva elevilor.

— Ar cam trebui să pleci de aici, Harry, spuse Nick, repede. Filch nu este bine dispus. Are gripă şi nişte elevi din anul III au împrăştiat nişte creier de broască pe tavanul pivniţei 5. Curăţă la el de dimineaţă şi dacă te vede cum laşi urme de noroi peste tot…

— Da, bine, zise Harry, îndepărtându-se de privirea acuzatoare a Doamnei Norris, dar nu destul de repede.

Atras de legătura misterioasă care îl lega de pisica lui răutăcioasă, Argus Filch apăru dintr-o dată din spatele unei tapiserii din dreapta lui Harry, şuierând şi căutându-l cu privirea pe cel care încălcase regulile. Avea un fular gros în jurul capului şi nasul îi era neobişnuit de violet.

— Mizerie! strigă el, falca de jos tremurându-i şi ochii holbându-i-se alarmant, în timp ce arăta spre balta de noroi care se scursese de pe echipamentul de Vâjthaţ al lui Harry. Mizerie şi gunoi peste tot! Mi-a ajuns! Vino după mine, Potter!

Aşa că Harry trebui să se supună. Îi făcu un semn cu mâna lui Nick Aproape-Făr-de-Cap şi îl urmă pe Filch la parter, îngroşând urmele de noroi de pe covor.

Harry nu văzuse niciodată cum era biroul lui Filch pe dinăuntru, fiindcă majoritatea elevilor îl evitau. Camera era soioasă şi fără ferestre, luminată de o singură lampă cu gaz care atârna de tavanul lăsat. Un miros slab de peşte prăjit impregnase camera. Dulapuri de lemn umpleau pereţii. După etichete, Harry îşi dădu seama că în ele se găseau detalii despre fiecare elev pe care îl pedepsise Filch vreodată. Fred şi George Weasley aveau un sertar numai al lor. O colecţie foarte bine lustruită de lanţuri şi cătuşe era atârnată pe peretele din spatele biroului lui Filch. Era bine cunoscut faptul că se ruga tot timpul de Dumbledore să-i dea voie să atârne elevii de glezne, cu capul în jos.

Filch înşfacă o pană de scris dintr-o cutie şi începu să cotrobăie prin cameră după nişte pergament.

— Bălegar, mormăi el supărat, de la dragonii ăia mari şi afurisiţi… creieri de broască … intestine de şobolani… mi-a ajuns … Trebuie să dau un exemplu… Unde e formularul… A, da…

Scoase un sul mare de pergament din sertarul biroului şi îl desfăcu dinaintea lui, înmuind pana neagră în călimară.

— Numele… Harry Potter. Delictul…

— Era doar puţin noroi! zise Harry.

— Poate pentru tine era doar puţin noroi, băiete, dar pentru mine este încă o oră de frecat! strigă Filch, o picătură atârnându-i dezgustător din vârful nasului său borcănat. Delictul… mânjitul castelului… pedeapsa propusă…