Căpitanul de cursă lungă
- Автор: Константин Теодор
- Язык: Română
- Жанр: Шпионские детективы
Электронная книга - «Căpitanul de cursă lungă». Краткое содержание книги:
Recomandându-se unei agente din România că ar fi şeful arhivei Ministerului de Externe, maiorul Mănăilă se lasă recrutat de trustul Nebel. De aici înainte toată atenţia cititorului este îndreptată către enigmele pe care Mănăilă trebuie să le rezolve pentru a putea destrăma cuibul de spioni. Ritmul alert şi situaţiile la limită în care este pus ofiţerul de contraspionaj se împletesc armonios pentru a putea oferi cititorului o lectură palpitantă şi memorabilă.
Theodor Constantin s-a născut la Brăila (oraşul de pe Dunăre unde se desfăşoară acţiunea romanelor din seria Trustul Nebel) în 1910. Rămas orfan de tată la vârsta de 7 ani, autorul şi-a trăit copilăria între zidurile unui orfelinat, unde mama sa a fost nevoită să-l abandoneze, deoarece nu mai putea să-l crească. Experienţa avută între zidurile reci ale instituţiei l-a ambiţionat şi l-a întărit pentru tot ceea ce a trăit mai apoi în viaţă: războiul cu ororile sale, deportarea iubitei în Transnistria, lupta pentru afirmare şi chiar nerecunoştinţa unui fiu rebel.
Îl năpădiseră amintirile şi, grăbind pasul, reveni pe străzile pe care trecuse mai adineaori. Iată strada Pescăruşului, iată casa unde locuise Catina, după ce Rocambole se metamorfozase în domnul Marius Dunăreanu, directorul cotidianului "Scrutător", şi după ce gaşca de la "Hotel Metropol" se spărsese; iată scuarul de unde o pândise în atâtea rânduri, până în noaptea când, ţinându-se pe urma ei, descoperise adevărata identitate a lui Walther şi totodată legătura dintre acesta şi Catina.
Era toamnă, soarele încălzea încă pământul, dar soarele, la rândul lui, era trist, fiindcă pământul se îndepărta mereu mai mult, şi oamenilor avea să le fie dor de el şi aveau să-l regrete. Pe strada Fregatei, pe celelalte străzi, la ora aceea din preajma prânzului, nici ţipenie de om. Doar frunze, multe frunze uscate, roşcate sau galbene, pe care o măturătoare cu "tumbălău" nu prididea să le măture pe toate, şi nu izbutea, fiindcă din castanii pletoşi, din salcâmii rotaţi şi din duzii pitici cădeau mereu alte şi alte frunze, galbene, ruginii, uscate.
În partea aceasta a oraşului străzile erau pustii, liniştea era la ea acasă, în ciuda faptului că în ultimii ani populaţia oraşului depăşise suta de mii. În această parte, oraşul rămăsese acelaşi. Aici era oraşul vechi, îmbătrânit, gârbovit, oraşul copilăriei lui triste, trist şi el, fiindcă îmbătrânea iremediabil, ca şi oamenii. Da, bătrânul oraş - mai exact partea bătrână a oraşului - arăta întocmai ca un veritabil lup de mare la vârsta de o sută de ani, despre a cărui cerbicie şi aprigă sete de viaţă nu-ţi mai amintesc decât sprâncenele stufoase şi albe, vocea încă puternică şi aspră, spinarea încă dreaptă.
Încă!.. Dar până când? Într-o zi, îşi vor face apariţia şi în această parte a oraşului excavatoarele şi buldozerele. Într-o zi, toate casele cu epiderma zidurilor crăpată, scorojită, muşcată de vânturi, roasă de pecinginea umezelii, vlăguită de ploi şi zăpezi aveau să fie dărâmate. În locul lor aveau să se ridice blocuri. Aceasta era soarta acestei părţi a oraşului, care îmbătrânea, se gârbovea, se năruia.
Deocamdată, oraşul nou se ridica mai departe. Deocamdată, pe unul din cele două bulevarde, în stânga, până la Dunăre. Deocamdată, înspre strada Sf. Constantin. Deocamdată, de-a lungul străzii care purta numele oraşului vecin, ceva mai încolo de fosta moară Radacovici, "măcinată" de incendiu în anii de criză, când "focul" aranjat devenise un mijloc de a salva pe negustorii şi industriaşii faliţi de bancrută frauduloasă.
Către oraşul nou se îndreptă maiorul Mănăilă după ce, înhăţat de amintiri, rătăcise prin oraşul vechi. Acolo, într-unul din blocurile noi, locuia fetiţa lui, Ingrid. Parcurgea bulevardul Republicii. Rămăsese în urmă bulevardul Cuza, în stânga, chiar pe colţ, fusese "Hotel Metropol". Privise din stradă şi văzuse cele trei ferestre ale "apartamentului" ocupat de Rocambole şi băieţii lui: Băţ, Sugiuc, Gorila; inimosul Gorila, pe care Walther îl ucisese.
Trecuse şi de strada Unirii. Iată oraşul nou. Blocuri semeţe, de o parte şi de alta. Aşa cum, mai adineauri, când trecuse prin oraşul vechi, îl năpădiseră amintirile, acum, când păşea prin oraşul nou, prezentul îl înhaţă cu aceeaşi brutală şi imperativă necesitate. Îşi aminti de declaraţia lui Sava Şutelcă. Categoric, omul nu minţea.
Nu, Sava Şutelcă fusese, într-adevăr, răpit. Răpit şi drogat. Dar de ce îl mai drogaseră? Simţind în coastă ţeava revolverului, Şutelcă nu s-ar fi opus. De ce această măsură extremă de precauţie din partea răpitorilor? Nu exista decât o singură explicaţie: Ei îşi luaseră asemenea măsuri de precauţie ca nu cumva Şutelcă, chiar dacă l-ar fi legat la ochi, să poată reconstitui ulterior, fie şi numai parţial, itinerarul, parcurs de maşină. (Scafandrul nu era în stare să dea vreo informaţie, nici în ceea ce priveşte itinerarul şi nici cât timp durase călătoria). Dar cine erau răpitorii? Faptul că bătrâna nu vorbise doar în numele ei putea să însemne că aceştia erau cel puţin doi. Dar mai important era altceva. În ce scop îl răpiseră? Vocea îi vorbise de o propunere foarte avantajoasă, care urma să-i fie făcută. Dar de ce, până la urmă, renunţaseră să-l mai utilizeze? Fiindcă era clar, răpitorii săi avuseseră nevoie de el. Dar avuseseră nevoie de scafandrul sau de gravorul Şutelcă? Şi de ce renunţaseră până la urmă la serviciile lui? Se petrecuse ceva deosebit sau se convinseseră din comportamentul dârz al acestuia că nu el era omul de care aveau nevoie?
"Fir-ar al naibii - îşi spuse Ducu - de atâtea întrebări, simt că începe să mă doară capul. Noroc că am ajuns".
Şi într-adevăr, Ducu ajunsese în faţa blocului unde locuia Ingrid. Bucuria îi năpădi sufletuclass="underline" avea să-şi vadă copila. Urcă treptele tot câte două, trei. Sună prelung, plin de nerăbdare. Îi deschise chiar Ingrid. Micuţa, blonda şi încântătoarea Ingrid.
- Ah, tăticule, chiar în noaptea asta am visat că ne plimbam, noi doi, cu barca prin baltă!..
Şi îi sări în braţe, fericită că-l vede.
În fiecare primăvară, când Dunărea vine mare şi se revarsă până hăt, departe, Ducu se urca într-o barcă, împreună cu micuţa Ingrid şi o pornea într-acolo. Dar acum nu era primăvară. Acuma era toamnă, o toamnă cuminte, ca o bătrâneţe prelungită, şi nici balta nu era inundată. Dar şi lui, şi Ingridei le plăcea să meargă acolo chiar şi atunci când Dunărea nu era revărsată. Fane le dăduse o barcă şi acuma Ducu, având-o pe Ingrid la pupă, tăia pieziş curentul, îndreptându-se către malul celălalt. Soarele mai era încă sus, dar razele lui împuţinate nu mai ardeau, ci doar încălzeau şi mângâiau. Apa era vânătă. Acolo însă unde o bătea soarele, avea solzi de aur, de parcă, ar fi fost o şopârlă uriaşă. Departe, înspre docuri, ancorat la una din dane, un cargou cu pavilion sirian încărca traverse de cale ferată. Şi întocmai ca o săgeată, "Săgeata", vaporaşul care te transporta de la un oraş la altul în numai douăzeci de minute, trecu prin faţa lor, târând după ea, aidoma unei mirese a apelor, o trenă de spumă albă.
Curând ajunseră "dincolo". Intrară pe un canal. Aici apa curgea tot atât de repede, dar perfid, pe dedesubt. Sălciile îşi plecau coroanele deasupra apei, formând un fel de boltă, în care verdele începea să fie înlocuit de ruginiul frunzelor pe jumătate uscate, apatice, de parcă ele, dându-şi seama că altfel nu se poate, se resemnaseră să moară.
Ingrid, micuţa Ingrid, stătea la pupă şi privea în dreapta, în stânga, în sus, în jos, fermecată de frumuseţea sălbatică şi tresărind de spaimă, o spaimă mică, la fel ca ea, atunci când numai ceva mai departe de barcă un peşte, sărind în sus, făcea să clipocească apa. Ducu închise ochii. Şi în locul micuţei Ingrid o văzu pe cealaltă Ingrid, în uniforma ei pepită, stând tot acolo la pupă, cu mâinile în poală, mâini care, cu ani şi ani în urmă, când le lua în palmele sale, i se păreau că zvâcnesc speriate, asemenea unor păsăruici.