Ochiul Lumii
- Автор: Джордан Роберт
- Серия: Roata Timpului #1
- Язык: Română
- Переводчик: Cezar Octavian Tabarcea
- Жанр: Фэнтези
Электронная книга - «Ochiul Lumii». Краткое содержание книги:
Rand îşi dădu brusc seama că Ogierul era mânios, şi se tulbură.
— Cândva, aici erau copaci. Tot soiul de copaci dintre cei care creşteau prin acest ţinut, toţi copacii pe care Ogierii îi puteau face să prindă rădăcini. Falnicii Copaci, înalţi de o sută de picioare. Crengi pline de frunze şi adieri răcoroase care să poarte cu ele mirosul frunzelor şi al florilor şi să menţină vie amintirea păcii din stedding. Şi toate astea au pierit, pentru ce?!
Şi lovi cu pumnul într-o coloană care păru să se cutremure. Rand era sigur că auzise cărămizile sfărâmându-se. Din tavan se prăvăli o cascadă de tencuială.
— Ceea ce s-a ţesut deja nu mai poate fi schimbat, rosti cu blândeţe Moiraine. Dacă ne dărâmi clădirea în cap, n-o să faci copacii să crească din nou.
Sprâncenele căzute ale lui Loial îi dădeau un aer mai stânjenit decât putea exprima un chip omenesc.
— Poate, cu ajutorul dumitale, Loial, vom împiedica Umbra să se întindă şi peste desişurile care încă mai exista. Ne-ai adus în locul pe care-l căutam.
Când ea se duse lângă un perete, Rand îşi dădu seama că acesta era altfel decât ceilalţi. În primul rând, nu era din cărămidă, ci din piatră meşteşugit lucrată, împodobit cu un model complicat de frunze şi corzi de iederă şi deschis la culoare, în ciuda stratului de praf. Cărămizile şi mortarul care le ţinea în loc erau vechi, dar ceva din zidul de piatră spunea că acesta fusese acolo cu mult, mult înainte, pe când cărămizile nici măcar nu fuseseră scoase din cuptor. Constructorii clădirii, care şi ei dispăruseră de secole, folosiseră ceea ce era deja în picioare, iar alţi oameni, veniţi după aceea, transformaseră totul într-o pivniţă.
O parte din zidul împodobit, aflată chiar la mijloc, era şi mai frumos ornată decât restul, care, prin comparaţie, părea o schiţă grosolană. Frunzele desenate pe piatră păreau moi, împietrite în loc în clipa în care o adiere blândă de vară le făcea să se înfioare. În ciuda acestui fapt, păreau şi foarte vechi, mult mai vechi decât restul peretelui, aşa cum şi acesta era mai vechi decât pereţii de cărămidă. Loial privea într-acolo, de parcă ar fi preferat să se afle oriunde altundeva, chiar şi în stradă, urmărit de mulţime.
— Avendesora, şopti Moiraine, mângâind o frunză ca de trifoi, desenată în piatră.
Rand cercetă desenul; nicăieri nu se mai vedea nici o altă frunză la fel cu aceea.
— Frunza din Copacul Vieţii este cheia, rosti femeia Aes Sedai, şi, pe dată, frunza se desprinse şi căzu în palma ei.
Rand clipi surprins; din spatele său, se auziră exclamaţii de uimire. Frunza păruse să facă parte din desen, la fel ca toate celelalte. Netulburată, femeia Aes Sedai o aşeză la loc, puţin mai jos. Frunza cu trei vârfuri se fixă în perete, de parcă tocmai acolo îi era locul, şi deveni din nou una cu desenul. Imediat, tot aspectul peretelui se schimbă.
De-acum, Rand era aproape convins că vedea frunzele tremurând în bătaia unei adieri tainice; mai că-i venea să creadă că, pe sub stratul de praf, ele erau verzi, un covor de verdeaţă primăvăratică acolo, în pivniţa luminată cu lămpi. Străvechiul desen se despică. La început, deschizătura era aproape cu neputinţă de observat, apoi ea se lăţi, pe măsură ce jumătăţile peretelui se răsuciră încet, înspre ei, până când se deschiseră cu totul. Pe spatele uşilor se afla acelaşi desen ca pe faţă, aceeaşi revărsare de frunze şi de corzi de iederă, părând aproape vii. În spate, acolo unde ar fi trebuit să se vadă adâncul pământului, sau pivniţa din clădirea vecină, imaginea lor se reflecta vag într-o suprafaţă mată, care sclipea slab.
— Am auzit, începu Loial, cu durere, dar şi cu teamă în glas, că era o vreme când Porţile sclipeau ca nişte oglinzi. Era o vreme când călătorul care străbătea Căile păşea scăldat în razele soarelui, sub cerul limpede. Aşa era cândva.
— N-avem timp de pierdut, replică Moiraine.
Lan trecu pe lângă ea, cu Mandarb de căpăstru, ducând în mână băţul cu lampa la vârf. Imaginea sa umbrită se apropie din partea opusă, conducând umbra calului. Omul şi imaginea se contopiră, părând a se cufunda în suprafaţa sclipitoare, şi dispărură. O clipă, armăsarul cel negru se împotrivi. Căpăstrul părea să-l lege de umbra tulbure a propriei imagini. Frâiele se încordară, iar calul dispăru şi el înăuntru.
O vreme, toţi cei din pivniţă rămaseră cu ochii aţintiţi la Poartă.
— Iute, îi îndemnă Moiraine. Eu trebuie să trec ultima. Nu putem lăsa Poarta deschisă, ca s-o găsească cineva din întâmplare. Iute.
Oftând din greu, Loial păşi prin oglindă. Dându-şi capul pe spate, calul cel uriaş încercă să se ferească, dar ceva îl trase cu putere înăuntru. Dispărură cu totul, la fel ca Străjerul şi Mandarb.
Şovăind, Rand îndreptă lampa spre Poarta. Aceasta se contopi cu imaginea ei, apoi dispăru. El se forţă să păşească mai departe, urmărind băţul care dispărea şi el bucată cu bucată, apoi trecu la rândul lui, contopindu-se cu imaginea reflectată. Gura i se căscă. Simţi pe piele un fior de gheaţă, ca şi cum trecea printr-un zid de apă rece. Timpul părea să se prelungească la nesfârşit; frigul îl cuprindea încet-încet, acoperindu-i fiecare por.
Brusc, fiorul se sparse ca o bulă de săpun, iar el se opri ca să-şi tragă sufletul. Pătrunsese pe Căile de Taină. Drept în faţă, Loial şi Lan aşteptau răbdători, împreună cu caii. În jurul lor era beznă, care părea să se întindă la nesfârşit. Lămpile îi scăldau într-un cerc îngust de lumină, prea slabă, ca şi cum ceva se lupta cu strălucirea sau o înghiţea.
Simţindu-se dintr-odată neliniştit, Rand trase de frâie. Roşcatul şi calul de povară pătrunseră înăuntru dintr-un salt, aproape răsturnându-l. Împleticindu-se, îşi recăpătă echilibrul şi se duse repede lângă Străjer şi Ogier, trăgând după sine şi caii speriaţi, care nechezau încetişor. Până şi Mandarb părea ceva mai liniştit, văzând şi alţi cai alături de el.
— Când treci printr-o poartă, Rand, nu te grăbi, îl avertiză Loial. Înăuntru e altfel decât afară. Priveşte.
El se uită îndărăt, acolo unde-i arătase Ogierul, aşteptându-se să vadă aceeaşi strălucire domoală. În loc de asta, descoperi că putea să vadă în pivniţă, ca printr-un vitraliu uriaş aşezat acolo, în beznă. Observă, tulburat, că de jur împrejurul acestei ferestre spre pivniţă părea să nu mai existe nimic, decât bezna. Spuse asta cu voce tare, încercând să râdă, dar Loial îl luă în serios.
— Poţi să-i dai ocol cu pasul, dar de pe partea cealaltă n-ai vedea nimic. Totuşi, nu te-aş sfătui. Cărţile nu spun foarte limpede ce se afla în spatele unei Porţi. Cred că te-ai putea rătăci pe acolo pentru totdeauna.
Rand scutură din cap şi încercă să-şi îndrepte atenţia spre Poarta însăşi, şi nu spre ceea ce se afla în spatele ei, numai că şi aşa se tulbura destul de tare. Dacă ar mai fi avut la ce să se uite, prin bezna care înconjura Poarta, ar fi făcut-o. Moiraine şi ceilalţi se vedeau destul de limpede în pivniţă, prin deschizătura fumurie, dar se mişcau ca într-un vis. Fiecare pas părea un gest măreţ, exagerat. Mat se îndreptă spre Poartă ca şi cum s-ar fi deplasat printr-o bucată imensă de piftie, părând că înoată.
— Roata se învârte mai repede aici, înăuntru, îi explică Loial, apoi îşi roti privirile prin întunericul dimprejurul lor şi lăsă umerii în jos, abătut. Nimeni dintre cei în viaţă nu ştie totul despre acest loc. Mi-e frică de ceea nu ştiu despre Căi, Rand.
— Cel Întunecat, interveni Lan, nu poate fi înfrânt fără să înfrunţi primejdiile. Dar suntem încă în viaţă şi avem şi nădejdea de a rămâne aşa şi pe mai departe. Nu ceda înainte să fii înfrânt, Loial.