Plutonia

Un bun roman științifico-fantastic trebuie să fie verosimil, trebuie să-l convingă pe cititor că în anumite împrejurări toate peripețiile descrise s-ar fi putut întîmpla în realitate, că în ele nu există nimic nefiresc, miraculos. Dacă în roman sînt tot felul de miracole, el nu mai e un roman, ci un basm pentru copii, cărora le poți înșira cîte în lună și-n stele.
Chiar de la primele ediții ale romanului „Plutonia” m-am încredințat că el îndeplinește condiția verosimilității. Am primit de la cititori multe scrisori, în care unii mă întrebau cu toată seriozitatea de ce nu se întreprind noi expediții în Plutonia, care să studieze lumea subpămîntească. Alții se ofereau să facă parte din viitoarele expediții; alții, în sfîrșit, se interesau de soarta eroilor din acest roman. De aceea, ultima ediție a “Plutoniei” este însoțită de o postfață, în care autorul explică cititorilor că pentru a le face cunoscute animalele și plantele care au existat în diferite perioade geologice, într-o asemenea formă ca și cum ele ar exista și astăzi undeva în străfundurile Pămîntului, el a fost nevoit să accepte ca adevărată o ipoteză formulată la începutul secolului trecut și discutată cu toată seriozitatea de oamenii de știință din acea vreme. Această ipoteză este expusă amănunțit în penultimul capitol („O discuție științifică”), în care organizatorul expediției apără această ipoteză. De fapt, însă, știința a respins-o de mult.
Autorul nădăjduiește că, asemenea edițiilor anterioare, și această ediție a „Plutoniei” va îndemna pe tinerii cititori să studieze mai temeinic geologia și să se ocupe de această știință interesantă, care ne explică constituția și structura planetei noastre, ne arată ce plante și animale au populat-o în vremurile de demult și cum s-au transformat și s-au succedat ele, pînă ce dintre animale s-a ivit o ființă înzestrată cu rațiune, omul, care a devenit stăpînul Pămîntului.
Vladimir Obrucev