Frăţia Inelului

1. Cu privire la hobbiţi

Această carte se ocupă în mare măsură de hobbiţi, şi din paginile ei cititorul poate afla multe despre caracterul lor şi câte ceva din istoria lor. Alte informaţii pot fi găsite de asemenea în selecţia din Cartea Roşie a Hotarului de la Soare-Apune, care a fost deja publicată sub titlul Hobbitul. Acea poveste îşi are originea în capitolele de început ale Cărţii Roşii, compuse de Bilbo însuşi, primul hobbit care a devenit vestit în lumea largă, şi intitulate tot de el într-acolo şi din nou înapoi, deoarece relatau despre călătoria lui spre Soare-Răsare şi întoarcerea acasă: o aventură care, ulterior, i-a implicat pe toţi hobbiţii în marile evenimente ale acelui Ev despre care se relatează în paginile de faţă.

Dar poate că nu puţini sunt cei care vor să cunoască încă de la început mai multe despre acest popor remarcabil, iar altora se prea poate să nu le fi căzut în mâini prima carte. Pentru asemenea cititori au fost alese aici din poveştile hobbiţilor câteva însemnări despre cele mai importante aspecte, iar prima aventură este relatată pe scurt.

Hobbiţii sunt un popor discret, dar foarte vechi, mult mai numeros în vremurile de altădată decât astăzi; ei iubesc pacea, liniştea şi pământul temeinic lucrat: dintotdeauna le-a plăcut să străbată ţinuturi bine gospodărite şi îngrijite. Nu înţeleg acum, după cum n-au înţeles nici înainte şi nici nu le-au plăcut maşinăriile mai complicate decât foalele fierăriei, moara de apă sau războiul de mână, deşi se pricepeau să mânuiască uneltele. Chiar şi în zilele de odinioară se fereau de „Seminţia Mare”, cum ne numesc ei pe noi, dar acum ne evită cu teamă şi aproape că nu-i mai poţi întâlni. Au auzul foarte fin, vederea ascuţită şi, deşi sunt predispuşi spre îngrăşare şi nu se zoresc dacă nu e nevoie, sunt sprinteni şi iuţi în mişcări. Încă de la început au stăpânit arta de a dispărea cu repeziciune şi pe neauzite atunci când seminţii mai mari ca rasă, pe care nu doresc să le întâlnească, ajung din întâmplare pe meleagurile lor; şi această artă au dezvoltat-o într-atât, încât oamenilor a început să li se pară curată vrăjitorie. Dar, în realitate, hobbiţii n-au deprins niciodată nici un fel de magie şi dibăcia lor de a dispărea se datorează numai şi numai unei îndemânări deosebite pe care ereditatea şi practica, precum şi o prietenie intimă cu pământul, au făcut-o să nu poată fi nicicum imitată de rase mai mari şi mai nepricepute.

Căci ei sunt o seminţie mică, mai mică decât a gnomilor: adică mai puţin vânoşi şi îndesaţi, chiar dacă nu sunt cu mult mai scunzi, înălţimea lor e variabilă, între două şi patru picioare, după măsurătoarea noastră. Acum arareori mai ating trei picioare în înălţime, dar asta pentru că s-au micit ei, aşa se zice, căci în zilele de odinioară erau mult mai înalţi. După cum scrie în Cartea Roşie, Bandobras Took (poreclit Răget de Taur), fiul lui Isengrim al Doilea, avea patru picioare şi jumătate în înălţime şi putea călări un cal. A fost depăşit, spun toate documentele hobbiţilor, doar de două personaje vestite în vechime; dar această ciudată poveste va fi lămurită în cartea de faţă.

Cât despre hobbiţii din Comitat, despre care va fi vorba în istorisirile ce urmează, erau un popor vesel în vremurile lor de pace şi prosperitate. Se îmbrăcau în culori vii, plăcându-le în mod deosebit galbenul şi verdele; încălţări, însă, purtau arareori, pentru că tălpile le erau acoperite cu o piele întărită, iar labele învelite cu păr des şi cârlionţat, asemănător celui de pe cap, care adeseori era castaniu. Astfel, singura meserie cu care se îndeletniceau prea puţin era aceea a cizmăriei; cu toate acestea, aveau degete lungi şi pricepute şi puteau să facă o mulţime de alte lucruri utile şi minunate. Chipurile lor erau, de regulă, blajine mai degrabă decât frumoase, lătăreţe, cu ochi strălucitori, obraji îmbujoraţi şi guri deprinse să râdă, să mănânce şi să bea. Şi cu adevărat râdeau, mâncau şi beau adesea şi din toată inima, plăcându-le oricând o glumă bună şi să mănânce de şase ori pe zi (atunci când li se oferea ocazia). Ospitalieri, încântaţi de petreceri şi de cadouri pe care le împărţeau cu dărnicie şi le primeau cu nerăbdare.

Este cum nu se poate mai limpede că, în ciuda înstrăinării care s-a petrecut, hobbiţii sunt înrudiţi cu noi; mult mai apropiaţi nouă decât elfii sau chiar decât gnomii. În străvechime vorbeau limbile oamenilor, după felul lor de a vorbi, şi le plăceau sau nu le plăceau cam aceleaşi lucruri ca şi oamenilor. Dar cum anume suntem înrudiţi cu ei nu mai poate fi limpezit. Începuturile hobbiţilor se află undeva foarte departe, în Zilele de Odinioară, pierdute de-acum şi uitate. Doar elfii mai păstrează niscaiva mărturii ale acelui timp dispărut, iar tradiţiile li se leagă aproape în întregime de istoria lor, în care omul arareori apare, iar hobbiţii nu-s câtuşi de puţin pomeniţi. Şi totuşi este limpede că, de fapt, hobbiţii trăiseră în pace pe Pământul de Mijloc vreme de mulţi ani îndelungaţi, înainte ca alte seminţii să fi prins chiar de veste că existau. Şi cum lumea este, la urma urmei, plină de creaturi ciudate fără număr, acest popor mic părea să aibă prea puţină însemnătate. Dar în vremea lui Bilbo şi a lui Frodo, moştenitorul său, au devenit dintr-o dată, fără voia lor, şi importanţi, şi renumiţi, născând nelinişte în sfaturile celor înţelepţi şi ale celor Mari.